CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Boicușul

Boicușul – Remiz pendulinus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasă: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Remizidae
  • Gen: Remiz
  • Specie: Remiz pendulinus

Caractere de identificare

Este una dintre speciile care construiește poate cel mai interesant cuib, dintre toate speciile de păsări din România. Cuibul, de forma unui cimpoi, prezintă la partea superioară un culoar de intrare și este țesut din fire fine de coajă și semințe de arbori cu puf, precum salcia și plopul. Este o pasăre de talie mică (11 cm lungime). Ciocul este conic și ascuțit. Adultul este brun pe spate, cenușiu-gălbui pe cap și coadă, roșcat pe piept și pântece. Masca neagră de pe ochi este prezentă la ambele sexe, la mascul fiind mai lată.

Distribuția

Boicușul, numit și pițigoiul pungar, cuibărește în centrul și sudul Europei și în Asia de vest până în Kazahstan. Lipsește din zona nordică a Eurasiei, Marea Britanie și în mare parte din Franța. Este o specie migratoare, care iernează în zona de sud și centru a arealului său. În zona sudică a ariei de răspândire este o pasăre sedentară. Populația mondială este estimată la peste 1.400.000 de exemplare și este în creștere. În România, populația cuibăritoare este cuprinsă între 14.771 și 37.173 de perechi.

Mediul de viață și biologia speciei

Boicușul este întâlnit în zonele cu stufăriș de pe lângă lacuri, râuri și mlaștini. Populațiile din nord migrează iarna către țările mediteraneene. În august-septembrie începe migrația de toamnă, iar păsările revin la teritoriile de cuibărit în lunile aprilie-mai. Longevitatea maximă este de șapte ani. Ating maturitatea sexuală la un an. Ziua caută hrana în crăpăturile din scoarța arborilor, cu ajutorul ciocului lung. Se hrănește cu insecte și păianjeni, însă uneori consumă și nectarul florilor sau diverse fructe și semințe. Cuibăritul începe la sfârșitul lunii aprilie. Este o specie monogamă. Masculii construiesc în 12- 14 zile un cuib în formă de pară, din fibre de plante, lână și pânză de păianjen, la o înălțime de 3-15 m.

 

Cuibul este suspendat de o creangă de salcie, plop sau arin, deseori deasupra apei. Masculii cântă lângă cuibul început pentru a atrage femela. Femela își alege partenerul în funcție de calitatea cuibului construit. Ea preferă cuiburile mai spațioase. Femela începe să lucreze împreună cu masculul la acest cuib preferat. În cazul în care femela nu acordă atenție cuibului început de mascul, cuibul este abandonat, iar masculul zboară în alt loc pentru a începe o nouă construcție.

 

Femela depune între 5 și 10 ouă mate și albe. După 13-14 zile, puii eclozează. După 18-24 de zile de la eclozare, puii părăsesc cuibul. Unul dintre părinți, fie masculul, fie femela, abandonează cuibul după ce ouăle au fost depuse, iar celălalt partener rămâne să se ocupe de pui. Ambii parteneri au tendința să devină poligami.

 

Fiecare, atât masculul, cât și femela, poate avea până la 6 parteneri în timpul unui sezon de reproducere. Masculul părăsește cuibul atunci când femela începe depunerea pontei, începând un alt cuib și un alt ciclu de reproducere. Pentru a pleca prima, femela îngroapă în puful din cuib ouăle deja depuse, înșelând astfel masculul, care așteaptă depunerea pontei. Destul de des se întâmplă ca atât cuibul, cât și ponta să fie părăsite de către ambii parteneri. În această situație ambii parteneri, atât femela care produce ouăle, cât și masculul care construiește cuibul, își consumă energia, fără un beneficiu clar pentru specie.

Amenințări și măsuri de conservare

Specia poate fi amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor. Pentru conservare, este nevoie să fie respectate restricțiilor de construcție în zonele ripariene, menținerea vegetației palustre la un nivel ecologic optim pentru specie, interzicerea arderii vegetației ripariene, inclusiv a zonelor acoperite de stuf, conservarea stufărișurilor întinse cu apă permanentă ca habitat caracteristic, managementul adecvat al deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede, măsurilor în vederea evitării eutrofizării și sedimentării zonelor umede, iar managementul nivelului de apă din ecosisteme acvatice să țină cont de necesitățile ecologice ale speciei. Se recomandă menținerea de fâșii necultivate de minimum 1,5 m între terenurile cultivate și zonele umede, unde folosirea chimicalelor este strict interzisă și se încurajează folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă și evitarea folosirii semințelor tratate pe terenurile din vecinătate. Trebuie încurajată producția organică. Nu în ultimul rând se recomandă inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei, dar și promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 504.
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 346.
  • Radu Dimitrie (1983)- Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p.212-21.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Mierla

Mierla – Turdus merula

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Turdidae
  • Gen: Turdus
  • Specie: Turdus merula

Caractere de identificare

Masculul este negru, femela cafeniu-închis. Primăvara și toamna, masculul prezintă ciocul și inelul periorbital galbene.

Distribuția

Are un areal larg de răspândire, care include Europa, Asia și America de nord. A fost introdusă în Australia și noua Zeelandă. Are populații care sunt rezidente, migratoare sau migratoare parțial, acestea din urmă fiind reprezentate de populațiile din nordul Europei, care în timpul toamnelor se deplasează către sud. În România este o specie comună în parcuri, grădini și păduri, indiferent de altitudine. Populația cuibăritoare din România este cuprinsă între 2 623 894 și 3 192 900 de perechi și are o tendință ascendentă.

Mediul de viață și biologia speciei

Mierla este întâlnită atât în parcurile urbane, cât și în pădurile montane. O întâlnim atât în păduri dese, cât și pe pășuni, în diverse culturi, în unele zone umede, precum și în majoritatea zonelor urbane. Tolerează mai bine zonele cu temperaturi scăzute, cu vânt și umiditate decât cele secetoase. Se ferește de zonele care nu oferă un loc de adăpost la o distanță mai mare de 100-200 m. În afara sezonului de reproducere pot fi gregare. Longevitatea maximă în sălbăticie este de 21 de ani și opt luni. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an.

 

Hrana constă din insecte și râme, însă toamna și iarna mănâncă fructe și semințe. Se hrănește pe sol sau în arbori și tufe, caută sub frunze la liziera pădurilor sau chiar într-un strat de zăpadă gros de 5-7 cm. În mod excepțional se hrănește cu pești mici, șopârle și tritoni. În timpul iernilor poate fi întâlnită frecvent la hrănitoare. Este o specie monogamă. Sezonul de cuibărit începe de la mijlocul lunii aprilie. Masculii duc intense lupte teritoriale. Femela depune o pontă formată din 2-6 ouă verzi-albăstrui, cu pete maronii, într-un cuib așezat în tufe, la baza ramurilor, în arbori sau arbuști. Femela construiește cuibul cu materiale aduse de către mascul. Își poate amplasa cuibul și în locuri aflate în apropierea omului, precum ghivecele de flori, căsuțele poștale nedeschise, burlane, pervazul clădirilor, depozitele de lemne de foc, cămări abandonate. Ocazional poate cuibări și pe sol.

 

Cuibul are formă de ceașcă adâncă, fiind construit din crenguțe, paie, având la bază de obicei mușchi, iar pe interior fiind tencuit cu noroi în care sunt prinse fire fine de vegetație. Cuiburile care sunt în localități pot conține ca material de construcție și bucăți de hârtie sau chiar fâșii de pungi de plastic. Ponta este incubată timp de 12-14 zile numai de către femelă și, după 11-14 zile, puii zboară din cuib. În timpul incubației masculul poate înlocui femela la clocit, dar numai pentru perioade scurte de timp. Puii mai sunt hrăniți de către părinți timp de trei săptămâni după părăsirea cuibului, până ajung să fie complet independenți de aceștia. O pereche depune în mod frecvent două ponte într-un sezon de reproducere.

Amenințări și măsuri de conservare

Amenințări sunt modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, alterarea și pierderea habitatelor în urma activităților agricole sau a schimbării folosinței terenurilor, contaminarea prin produse agricole, braconajul Dintre măsurile de conservare, enumerăm: potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate interzicerea defrișării care rezultă în scăderea dimensiunii pădurii și în schimbarea folosirii terenului, menținerea și creșterea extinderii pădurilor native, urmărindu-se nivelul cel mai ridicat de diversitate structurală și de specii, promovarea tipurilor de management care favorizează eterogenitatea pădurii, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de copaci și a arbuștilor în zonele deschise, agricole.

 

Este importantă menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzâns și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate. Folosirea insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură trebuie să fie mult diminuată, iar. în caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere.

 

Trebuie acordată importanță prevenirii și penalizarea incendiilor ilegale în tufărișuri, controlului și respectării legislației vânătorii prin cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și garda de mediu împotriva braconajului. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 420.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 195.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Silvie cu cap negru

Silvie cu cap negru-Sylvia atricapilla

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Sylviidae
  • Gen: Sylvia
  • Specie: Sylvia atricapilla

Caractere de identificare

Are dimensiune de 15 cm. Este o pasăre cu un cântec melodios. Corpul este cenușiu-brun. Creștetul este negru la mascul,
iar la femelă este cărămiziu.

Distribuție

Silvia cu cap negru este o specie cuibăritoare în aproape toată Europa și în Asia vestică, limita estică a speciei fiind aproape de granița Mongoliei. Este o specie migratoare în zonele reci din centrul și nordul Europei și sedentară în partea vestică și sudică a continentului european. Specia este de asemenea prezentă și totodată sedentară în nordul Africii și în câteva insule apropiate. Exemplarele migratoare migrează în zona Mării Mediterane și în nordul, vestul și estul Africii. În România, populația de silvie cu cap negru este cuprinsă între 2 130 766 și 2 639 637 de perechi cuibăritoare.

Mediul de viață și biologia speciei

În timpul cuibăritului, silvia cu cap negru poate fi întâlnită în habitate forestiere, fiind caracteristică pădurilor de foioase, însă în această perioadă poate fi găsită și în localități, acolo unde sunt livezi, parcuri sau grădini bogate în copaci și tufișuri. În timpul iernii este o specie des asociată cu locurile bogate în fructe, incluzând livezile de măslini, grădinile sau plantațiile de palmieri. Silvia cu cap negru este o specie omnivoră, dar se hrănește în mare parte cu insecte. În timpul sezonului de reproducere, din dieta sa fac parte muște, omizi, efemeroptere, libelule, fluturi de noapte, gândaci și păianjeni, toate acestea fiind culese în principal de pe frunze și ramuri sau chiar capturate în zbor. Când puii sunt mari, spre toamnă, începe să se hrănească și cu semințe și fructe. Iarna este un vizitator frecvent la hrănitoarele realizate de oameni, observându-se chiar și schimbări în migrația anumitor populații din vestul Europei, determinate de prezența constantă în sezonul rece a acestei surse de hrană.

 

Sezonul de reproducere durează din aprilie până în august, dar variază de-a lungul arealului, în unele zone existând populații în care o pereche scoate constant câte două rânduri de pui într-un an. La începutul sezonului, masculul începe construcția mai multor cuiburi, dintre care femela alege unul în care depune ponta.

 

Cuibul ales este finalizat de ambii parteneri din iarbă, rămurele și rădăcini, având formă de cupă. Pe interior este căptușit cu păr și fire de iarbă. Cuibul este amplasat de obicei într-un tufiș sau arbust, în copaci mici sau în vegetația deasă, preferate fiind tufele de ferigă. Femela depune o pontă formată din 2-7 ouă de culoare gri-maronie cu pete închise, având dimensiunea de 19,7-14,7 mm. Incubația durează între 10 și 16 zile și este asigurată de către ambii parteneri. După ce eclozează, puii sunt hrăniți de cei doi adulți și pot zbura de la cuib după 10-15 zile. Ei nu sunt complet independenți și au nevoie de îngrijire parentală timp de încă 2-3 săptămâni.

Amenințări și măsuri de conservare

Ca amenințări enumerăm modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, managementul defectuos al pădurii, poluarea În vederea conservării, se impun interzicerea noilor proiecte urbane, incluzând așezările împrăștiate în habitatele de pădure importante pentru reproducerea, hrănirea sau odihna speciei, potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori. Linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de copaci și a arbuștilor în zonele deschise agricole, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres- Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 460.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 86.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Graur

Graur – Sturnus vulgaris

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Sturnidae
  • Gen: Sturnus
  • Specie: Sturnus vulgaris

Caractere de identificare

Corpul este negru, cu chenare mai deschise la penele spatelui și cu reflexe intense verzi și
violacee pe cap și piept. Imită cântecele altor păsări.

Distribuție

Este o specie larg răspândită în emisfera nordică. Originară din Eurasia, este întâlnită în toată Europa, Africa de Nord (din Maroc până în Egipt), India (în special în nord, dar se extinde în mod constant spre sud), Nepal, Orientul Mijociu, inclusiv Siria, Iran, Irak și nord-vestul Chinei. Păsările din regiunile cu iarnă aspră migrează. Un număr mare de păsări din nordul Europei iernează în Rusia și Ucraina și migrează spre sud-vest și sud-est. În America de Nord, populațiile nordice migrează toamna din Canada spre sud-vestul Statelor Unite. Graurii din sudul și vestul Europei și cei de la sud de paralela 40 sunt predominant sedentari. În România, populația de graur este cuprinsă între 2.749.791 și 3.584.757 de perechi cuibăritoare.

Mediul de viață și biologia speciei

Graurii preferă zonele antropice urbane sau suburbane, unde structurile artificiale și copacii le oferă locuri de cuibărit. Păsările se hrănesc de obicei în zone ierboase, cum ar fi terenuri agricole, pășuni, terenuri de sport sau aerodromuri, cazuri în care iarba scurtă face posibilă hrănirea. În afara localităților preferă pădurile deschise cu arbori bătrâni și scorburoși. Capacitatea lor de a se adapta la o mare varietate de habitate le-a permis să se disperseze și să se stabilească în diferite locuri din lume, astfel încât specia este prezentă într-o gamă foarte largă de habitate, din zone umede de coastă la păduri alpine, unde ajunge la peste 1 900 m altitudine. Graurul este o pasăre foarte gregară, mai ales toamna și iarna. Stolurile sunt de dimensiuni foarte variabile și zgomotoase, având rol în apărarea împotriva atacurilor prădătorilor. Ele execută mișcări de extindere și contractare, cu schimbarea permanentă a formei, Pentru a se curăța de paraziți, graurii folosesc acidul formic al furnicilor, pe care îl răspândesc pe pene cu ajutorul ciocului.

 

Atinge în libertate longevitatea maximă de 22 de ani și nouă luni. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de un an. Graurii sunt păsări insectivore și se hrănesc cu muște, fluturi de noapte, libelule, lăcuste, tricoptere, gândaci, albine, viespi, furnici etc., chiar și păianjeni. O altă sursă de hrană este reprezentată de râme, melci și chiar nevertebrate mici, cum ar fi broaște și șopârle. Pot consuma și cereale, semințe, fructe, nectar și deșeuri alimentare. Graurii, dacă au perioade fără acces la hrană sau dacă există o reducere a orelor de lumină disponibile pentru hrănire, compensează acest deficit cu creșterea masei corporale prin depunerea de grăsime, Este o specie monogamă.

 

Cuibărește începând cu luna aprilie în cavități diverse, precum scorburi, fisuri în pietre, iar în localități folosește orice adăpost închis găsește (fluturi în ziduri, sub acoperișuri, în hornuri etc.) Depun două ponte pe an, a câte 3-7 ouă fiecare, de culoare albastru- deschis, cu dimensiunea de 26,5 x34,5 mm. Cei doi parteneri clocesc cu schimbul, perioada de incubare fiind de 12-14 zile. Puii sunt îngrijiți de către ambii părinți timp de 3 săptămâni.

Amenințări și măsuri de conservare

Printre amenințări se enumeră modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, dar și poluarea, contaminarea prin produse agricole, vânătoarea și braconajul. Trebuie adoptate măsuri de conservare, precum: potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, interzicerea defrișării care rezultă în scăderea dimensiunii pădurii și în schimbarea folosirii terenului, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate, substanțelor cu toxicitate și peristență minimă trebuie aplicate pe terenurile de reproducere numai în afara perioadei de reproducere. Alte măsuri sunt menținerea pădurilor native, menținerea și dezvoltarea unui peisaj de tip mozaic, a coridoarelor între zonele de pajiști spontane, incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate. menținerea a cel puțin 30 copaci/ha pentru cuibărire în scorbura acestora, instalarea cuiburilor artificiale. Se recomandă stoparea vânătorii și controlul braconajului. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres- Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 536.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 242.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Pițigoiul de stuf

Pițigoiul de stuf – Panurus biarmicus

Clasificare

Regnul: Animalia
Clasa: Aves
Ordin: Passeriformes
Familie: Panuridae
Gen: Panurus
Specie: Panurus biarmicus

Caractere de identificare

Adultul este de talie mică, lungimea corpului fiind de 14-15 cm. Zborul sete caracteristic, cu bătăi de aripi neregulate. Ciocul este conic, având vârful ascuțit. Coloritul este galben-lutos, capul albăstrui cu o mustață neagră, care lipsește la femele.

Distribuție

Pițigoiul de stuf are un areal de cuibărit mare, incluzând majoritatea țărilor din Europa și Asia. Populația din Europa este cuprinsă între 232.000 și 437.000 de perechi cuibăritoare. Este o specie sedentară, care se poate deplasa pe distanțe scurte, din cauza frigului din cursul iernii. Apare uneori în nordul Africii și în Peninsula Arabă. Peninsula Iberică constituie o zonă de iernare preferată. În România, pițigoiul de stuf se întâlnește în Delta Dunării și în zonele umede cu stufărișuri din restul țării. În România, populația cuibăritoare de pițigoi de stuf este între 19.605 și 40.465 de perechi.

Mediul de viață și biologia speciei

Pițigoiul de stuf cuibărește în zonele umede cu stufărișuri compacte, caracteristice lacurilor și mlaștinilor cu apă dulce sau salmastră. În mare măsură, teritoriile de cuibărit se suprapun cu teritoriile folosite în timpul toamnei și al iernii. În afara sezonului de cuibărit formează stoluri mari de până la 200 de exemplare. Longevitatea maximă este de șapte ani. Vara se hrănește cu diferite nevertebrate în timpul verii, în special cu insecte. Toamna târziu și iarna consumă semințe, iar primăvara consumă petale sau muguri.

 

Pițigoiu de stuf este o specie diurnă. Este monogam. Perechile cuibăresc în colonii restrânse. Cântecul îi servește, se pare, la atragerea partenerului și la menținerea perechii. Cuibul este alcătuit din diferite materiale vegetale și este amplasat pe tulpini de stuf, la o înălțime cuprinsă între 30 și 125 cm deasupra apei. La construirea cuibului participă ambii parteneri. Femela depune la mijlocul lunii aprilie o pontă formată din 4-8 ouă. Incubația este de 10-14 zile și este asigurată de ambii parteneri. După eclozare, puii sunt îngrijiți 12-13 zile de către ambii părinți, până încep să zboare. Într-un sezon de reproducere, o pereche poate depune 2-4 ponte într-un sezon de reproducere.

Amenințări și măsuri de conservare

Populațiile de pițigoi de stuf pot fi amenințate de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor. Ca măsuri de conservare necesare se impun: respectarea restricțiilor de construcție în zonele ripariene, menținerea sau refacerea vegetația la un nivel ecologic optim pentru specie, interzicerea arderii vegetației ripariene, inclusiv interzicerea arderii stufărișului, conservarea stufărișurilor întinse cu apă permanentă ca habitat caracteristic, măsuri pentru evitărea eutrofizării și sedimentării zonelor umede. Între terenurile cultivate și zonele umede se recomandă menținerea unor fâșii necultivate de cel puțin 1,5 m, pe care să fie strict interzisă folosirea chimicalelor.

 

Pe terenurile din vecinătate să se folosească doar produse agrochimice selective și cu toxicitate redusă și să nu se folosească semințelor tratate, iar agricultura organică să fie încurajată. Managementul nivelui de apă din ecosisteme acvatice trebuie aplicat în concordanță cu necesitățile ecologice ale speciei. Sunt importante inventarierea zonelor de reproducere, identificarea zonelor de migrație, hrănire și aglomerare, promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 502.
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 346.
  • Radu Dimitrie (1983)- Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 214.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Grangur

Grangur – Oriolus oriolus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Oriolidae
  • Gen: Oriolus
  • Specie: Oriolus oriolus

Caractere de identificare

Masculul este galben, cu aripile și coada negre. Femela are colorit verzui cu aripile și coada
mai întunecate.

Distribuție

Grangurul este un vizitator de vară larg răspândit în Europa. Lipsește doar din zona nordică a continentului. Specia mai cuibărește din Vestul Asiei până în Mongolia și China, India și nord-vestul Africii. Exceptând partea centrală a Indiei, unde poate fi sedentară, specia migrează în centrul și sudul Africii, iar populațiile din zona Indiei se deplasează pentru a ierna în sudul peninsulei. Populația europeană este cuprinsă între 4.370.000 și 8.020.000 de perechi cuibăritoare, reprezentând mai mult de jumătate din populația globală a speciei. În perioada 1982-2013 populația de grangur din Europa a fost stabilă. Populația de grangur din România este cuprinsă între 400.000 și 800.000 de perechi cuibăritoare, având o tendință descrescătoare.

Modul de viață și biologia speciei


În Europa, grangurul cuibărește într-o varietate de habitate, dar preferă pădurile ripariene, pădurile deschise de foioase sau chiar grădinile mai mari. În partea estică a Europei poate trăi și în păduri mai compacte, în păduri mixte sau în păduri de conifere. Evită zonele fără copaci, dar poate zbura în astfel de zone pentru a se hrăni. În cartierele de iernare poate fi întâlnit în habitate precum păduri semiaride sau umede, păduri înalte, mozaicuri formate din păduri și savană sau doar savană.
Este o pasăre timidă, care stă mereu ascunsă în frunziș. Migrația este realizată pe timp de noapte. Longevitatea maximă atinsă este de 14 ani și opt luni. Este o specie preponderent insectivoră, dar se hrănește și cu cireșe sau alte fructe. Prada este căutată în special în vârful copacilor, dar și în frunziș sau este culeasă chiar de pe sol. Se poate adăpa din zbor, precum rândunicile. Se întorc în cartierele de iernare în mai-iunie.


Cuibul este construit de către femelă și este asemănător unui hamac. Cuibul este în formă de cupă și este construit din materiale precum papus de trestie, iarbă, mușchi, bucăți de pânză, hârtie, scoarță de copac, licheni etc. Pe interior este căptușit cu pene sau fire de lână și păr de cal, atunci când acestea sunt disponibile. Femela depune o pontă formată din 2-5 ouă albe cu stropi brun-ruginii. Incubația durează 16-18 zile. Puii zboară de la cuib după ce părinții îi hrănesc intensiv timp de 17-18 zile. Incubația ouălor este asigurată în special de către femelă, aceasta fiind uneori înlocuită de mascul. După ce părăsesc cuibul, ei mai stau încă 10-14 zile împreună cu adulții. O pereche depune o singură pontă într-un sezon de reproducere.

Amenințări și măsuri de conservare


Amenințările identificate sunt fragmentarea și pierderea habitatului, precum și poluarea. Ca măsuri de conservare se recomandă: potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele critice, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de copaci și a arbuștilor în zonele deschise agricole, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, conservarea pădurilor aflate în vecinătatea habitatelor acvatice, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură, prevenirea incendiilor în tufărișuri și liziere de păduri. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 540.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 244.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Cormoran mic

Cormoran mic – Microcarbo pygmaeus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Suliformes
  • Familie: Phalacrocoracidae
  • Gen: Microcarbo
  • Specie: Microcarbo pygmaeus

Caractere de identificare

Penajul este negru, cu nuanțe arămii pe aripi, iar capul este negru-cafeniu.

Distribuție

Cuibărește în regiunea sudică a Europei și sud-vestul Asiei. Se întâlnește pe toată coasta Mării Mediterane și a Marii Negre, precum și pe coastele Mării Caspice. În România, specia este parțial migratoare. Iarna staționează cu precădere pe apele stătătoare, interioare, neînghețate sau chiar pe cursurile râurilor mari. Vara, cormoranul mic putând fi observat pe suprafața apei în marea majoritate a habitatelor acvatice. Populația cuibăritoare din Europa este estimată la 37.600-50.400 de perechi.

 

Țările europene și asiatice cu cele mai mari efective de cormoran mic sunt Azerbaidjan, Grecia, România, Bulgaria și Turcia. Populația cuibăritoare din România a fost evaluată la 9.400-10.500 de perechi, întâlnite preponderent pe apele interioare și în Delta Dunării. În timpul pasajelor se pot observa între 5.000 și 20.000 de exemplare și iernează între 954 și 20.089 de exemplare pe teritoriul țării noastre. Găsim cormorani mici și în Parcul Natural Văcărești; ei se hrănesc și înnoptează în parc, însă nu cuibăresc.

Mediul de viață și biologia speciei


Cormoranul mic este o specie de climat cald, care apare în habitate cu apă dulce, situate în general de-a lungul Dunării, în zonele inundabile sau ferme piscicole. Adâncimea apei nu trebuie să depășească 1,5-2m, pentru a putea pescui ușor. Iarna, cormoranul mic este observat în lagune costiere și delte, de-a lungul râurilor care au păduri de luncă, ferme piscicole. Înoată scufundat mult în apă și stă pe diferite suporturi pentru a se usca. Zboară cu bătăi dese din aripi, intercalate cu scurte planări. Zboară mai rar în formație liniară. Este un foarte bun înotător și scufundător, plutind cu corpul la suprafață, iar în cazul în care se simte în pericol, intră în imersie, lăsând afară numai capul și gâtul.


Maturitatea sexuală este atinsă în al treilea an de viață. Se hrănește ziua, în principal cu pește (biban, babușcă, crap, zvârlugă și știucă) și ocazional cu mamifere mici, crustacee, lipitori și insecte mari. Greutatea peștelui ingerat variază de la 7 la 71 de grame. Este monogam. Perechile se formează pe toată durata unei perioade de cuibărit și chiar și pe perioade mai lungi, dacă partenerii revin în același teritoriu. Împerecherea are loc în cartierele de iernare.


Cuibăresc în colonii mixte, de obicei cu cormoranul mare sau specii de stârci sau egrete, inclusiv lopătari și țigănuși. Foarte rar este observat cuibărind solitar. Cuiburile sunt instalate în arborete dense sau arbuști, pe crengi aflate la înălțimi medii de 2-2,5 m de la sol, sau în stufăriș des. De obicei, cuiburile vechi sunt reparate refolosite de la un an la altul. Dacă se întâmplă să își găsească cuiburile distruse, vor construi un nou cuib pe locul celui vechi. Ponta este formată din 3-7 ouă, care sunt depuse în lunile mai-iunie. Incubația este realizată de ambii parteneri, pe o durată de 23-30 de zile. Puii sunt hrăniți la început cu pește digerat, apoi cu pește regurgitat, de 3-5 ori pe zi. Ei se cațără pe crengile arborelui la vârsta de 35 de zile, pot înota și sări în apă la 42 de zile de la eclozare. După circa 44 de zile de la eclozare pot zbura, iar la 56 de zile părăsesc definitiv cuibul.

Amenințări și măsuri de conservare


Factorii care amenință populațiile de cormorani mici sunt pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor, braconajul. Mortalitatea poate fi cauzată si de uneltele de pescuit. În vederea conservării, se recomandă respectarea restricțiilor de construcție în zonele ripariene, menținerea vegetației palustre la un nivel optim pentru specie, managementul adecvat al deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede. Managementul nivelului de apă din ecosistemele acvatice trebuie să se facă în concordanță cu necesitățile ecologice ale speciei. Reducerea utilizării plaselor pescărești poate preveni prinderea accidentală a păsărilor. În zonele de importanță ridicată pentru specie trebuie regularizată activitatea turistică, mai ales în perioada de reproducere și creștere a puilor, iar în unele cazuri chiar interzise aceste activități.

 

Pentru creșterea vizibilității liniilor de tensiune se pot monta anumite dispozitive. Pentru a minimaliza riscul de coliziune se recomandă să se facă o planificare a instalării turbinelor eoliene Trebuie respectată legislația vânătorii, prin cooperare între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu împotriva braconajului. Este esențial să se acorde importanță cercetărilor pentru evaluarea impactului păsărilor acvatice asupra resurselor exploatate comercial și stabilirii măsurilor de armonizare a obiectivelor de conservare a speciei cu activitățile sectoarelor afectate, inventarierii zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante și studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 94.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 57.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Pescărușul râzător

Pescărușul râzător – Larus ridibundus

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Charadriiformes
  • Familie: Laridae
  • Genul: Larus
  • Specie: Larus ridibundus

Caractere de identificare

Lungimea medie a corpului 38 cm, este argintiu pe spate, cu capul și vârful aripilor cafeniu-închis, iar în restul corpului alb. Iarna, capul este complet alb, cu câte o pată neagră în regiunea urechii.

Distribuție

Populația cuibăritoare din Europa este foarte mare, fiind cuprinsă între 1.340.000 și 1.990.000 de perechi. În România, populația cuibăritoare este cuprinsă între 4.000 și 10.000 de perechi și are o tendință crescătoare, iar efectivele care trec în timpul pasajelor sunt formate din 100.000-300.000 de exemplare.

Mediul de viață și biologia speciei


Specia cuibărește în principal în interiorul continentului. Preferă zonele umede superficiale, inundate temporar, cu vegetație înaltă. Alcătuiește colonii pe malul lacurilor, lagunelor, râurilor lent curgătoare, în delte, mlaștini cu movile, dar pot cuibări în zonele ridicate ale mlaștinilor sărate, pe dune și insule în apropierea coastelor. Mai folosește și habitate artificiale, precum bălți, canalizări, balastiere, canale și zone inundate. Poate cuibări și în mlaștinile desecate, pe dune de nisip, în zone litorale și pe insule stâncoase. În timpul iernii apare mai ales în habitate din zona coastei, având o preferință față de estuare cu maluri nisipoase sau nămoloase și în general evită zonele de coastă stâncoase sau expuse. În această perioadă poate să apară în interiorul continentului vizitând terenuri arabile, pășuni umede, parcuri, stații de epurare, rezervoare de apă și înnoptează pe malurile nisipoase și cu pietriș ale lacurilor. În sălbăticie , durata medie de viață este de 11 ani.


Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani. Se hrănește în diferite habitate, în principal cu hrană de origine animală. Urmărește tractoarele care seamănă, vizitează depozitele de deșeuri și locurile de deversare a reziduurilor menajere pe malul râurilor. Prinde animale vii, dar nu refuză nici hoiturile. Cuibărește în lunile aprilie și mai în colonii cu densitate mare, alcătuite din mai multe mii de perechi, adeseori cu alte specii de pescăruș și chire. În aceste colonii fiecare pereche își apără teritoriul. În ritualul nupțial, masculul hrănește femela. Comportamentul indivizilor în colonie este influențat de ritualuri complexe, însoțite de strigăte puternice.


Construiește un cuib foarte simplu, amplasat pe sol sau între plante. Ponta de 2-3 ouă este clocită de ambii părinți, timp de 23-26 de zile. Puii nu părăsesc imediat cuibul, dar la vârsta de 10 zile deja se îndepărtează de acesta. Ambii părinți se implică în hrănirea și apărarea puilor. Ei părăsesc definitiv cuibul după 33-37 de zile, când deja știu să zboare. O prereche de pescăruș râzător produce un singur rând de pui pe an.

Amenințări și măsuri de conservare


Specia este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor. Se recomandă respectarea restricțiilor în zonele ripariene și costiere, inclusiv a celor care se referă la construcții, managementul nivelului de apă din ecosisteme acvatice, în concordanță cu necesitățile ecologice ale speciei, managementul deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede, evaluarea nivelului de poluare a zonei umede și executarea programelor destinate îmbunătățirii calității apei.

 

Activitățile antropice din apropierea coloniilor pot fi limitate prin crearea unei zone de tampon de cel puțin 50 m, unde activitatea piscicultorilor trebuie interzisă în perioada de cuibărit. Este important să se încurajeze folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă și să se evite folosirea semințelor tratate pe terenurile din vecinătate. Este necesară inventarierea zonelor de reproducere, a zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Este utilă și promovarea studiilor referitoare la biologia speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 250.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 84.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Privighetoarea roșcată

Privighetoarea roșcată – Luscinia megarynchos

Clasificare

  • Regn: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Muscicapidae
  • Gen: Luscinia
  • Specie: Luscinia megarynchos

Caractere de identificare

Corpul este lung de 16 cm, cafeniu, iar coada este ruginie. Are un cântec foarte plăcut.

Distribuția

Este o specie cu o vastă arie de răspândire în palaercticul de vest. Se găsește în Europa și nordul Africii, în sudul Rusiei, în este până în Crimeea și peninsula Krasnodar, Turcia și Levant, Iran, Turkmenia și Mongolia. Este o specie migratoare, majoritatea populațiilor europene iernând în partea de est a Africii centrale. Populația europeană este cuprinsă între 10.700.000 și 20.300.000 de perechi cuibăritoare, ceea ce reprezintă jumătate din populația mondială a speciei. În România, privighetoarea roșcată este mai frecventă în zona colinară a Moldovei, Depresiunea Transilvaniei și în luncile de-a lungul sectorului inferior al Dunării. Populația cuibăritoare din România este estimată la 714.687-1.010.434 de perechi, fiind importantă la nivel european.

Mediul de viață și biologia speciei


Trăiește în păduri cu strat bogat de subarboret, în parcuri, lunci și tufărișuri, adesea în apropierea zonelor umede, dar și în zone mai aride cu tufișuri dese. Foarte frecvent poate fi întâlnită în habitate antropizate, precum livezi, grădini și parcuri din localități. Longevitatea maximă este de opt ani și patru luni. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de un an.


Hrana este compusă din insecte adulte și larve, păianjeni, melci, alte nevertebrate de talie mică. Fructe și uneori semințe. Se hrănește atât de pe sol, cât și din stratul de frunziș. Este o specie monogamă, sezonul de cuibărit începând de la mijlocul lunii mai. Cântecul nupțial este efectuat în special de către mascul, pe toată durata zilei, seara și uneori toată noaptea. Cântecul este caracteristic, foarte frumos și cu numeroase intonații, variind în funcție de găsirea unei femele și stabilirea unei perechi. Sezonul de împerechere este extrem de epuizant pentru masculi, care consumă o mare cantitate de energie, cântând și alungând alți pretendenți din propriul teritoriu.


Cuibul este instalat pe sol sau în vegetația joasă, în desiș, la maximum 30 cm de la sol, foarte bine camuflat. Este construit de către femelă din diverse materiale vegetale, precum frunze uscate și fire de iarbă. Ponta este formată din 4-6 ouă, clocite de femelă timp de 13-14 zile. Ouăle sunt de culoare albastru-deschis sau albastru-verzui, pătate foarte fin cu maro-roșcat. Puii rămân în cuib 11-12 zile, până ating vârsta de zbor, în tot acest timp fiind hrăniți de către ambii părinți.

Amenințări și măsuri de conservare


Specia poate fi amenințată de modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, alterarea și pierderea habitatelor în urma activităților agricole sau a schimbării folosinței terenurilor, contaminarea prin produse agricole. Sunt recomandate numeroase și variate măsuri de conservare, precum potrivirea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioadele de reproducere, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de copaci și arbuștilor în zonele deschise agricole, menținerea și accentuarea coridoarele între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere. Trebuie evitată împădurirea zonelor de tufăriș și trebuie evitate și penalizate incendiile din tufărișuri. Se recomandă inventarierea zonelor de reproducere, atât a celor actuale, cât și a celor potențiale.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 402.
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 198.
CategoriesBiodiversitate, Uncategorized by

Stârcul pitic

Stârcul pitic – Ixobrychus minutus

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Pelecaniformes
  • Familie: Ardeidae
  • Gen: Ixobrychus
  • Specie: Ixobrychus minutus

Caractere de identificare

Este stârcul cel mai mic, mai mic decât o găinușă de baltă, adultul având lungimea de 33-38 cm. Masculii au coloritul gălbui cu mijlocul spatelui și aripile negricioase. Femelele și
puii au penajul cafeniu-roșcat.

Distribuție


Specia are o răspândire palearctică, având o distribuție mare ca areal. Este o specie migratoare, care iernează preponderent în centrul și sudul Africii. Populația europeană a speciei este relativ mică, fiind cuprinsă între 63.000 și 11.000 de perechi. În România, stârcul pitic se întâlnește în Delta Dunării, dar și în acele zone umede din interiorul țării, care îndeplinesc condițiile de habitat. În România populația cuibăritoare este între 27.079 și 49.335 perechi.

Mediul de viață și biologia speciei


Stârcul pitic poate fi observat în habitate specifice zonelor umede, cu stufăriș și luciu de apă, în zone cu vegetație acvatică densă. Îl mai găsim pe margini de lacuri, heleștee, marginile ale cursurilor de apă unde predomină vegetația lemnoasă. Oaspete de vară la noi în țară, este destul de greu de observat, fiind ascuns în stufărișuri. Trăiește singur sau în perechi, uneori în grupuri mici în timpul migrației. Se hrănește cu pești, amfibieni și diferite nevertebrate, precum insecte, păianjeni, moluște, crustacee. Uneori prinde chiar și reptile și păsări mici. Activează preponderent la crepuscul. Specia este monogamă.


Cuibul poate fi amplasat solitar sau în colonii mici, situate la o distanță minimă de 5 m unul față de celălalt. Sosește în locurile de cuibărit la începutul lunii aprilie. Masculul alege pentru cuib un teren cu paie, stuf și frunze, în desișul stufului, pentru a proteja puii de prădători. Cuibul este alcătuit din trestie, papură și alte resturi vegetale și are forma unei farfurii nu foarte adânci. La construirea cuibului participă ambii părinți.


Femela depune în a doua parte a lunii mai 5-7 ouă albicioase, cu tente albăstrui-verzui. Dacă sunt condiții favorabile, femela mai depune și o a doua pontă, în iunie. Incubația este asigurată de ambii părinți. După 16-19 zile puii eclozează. Rămân în cuib o perioadă de 7-9 zile, timp în care părinții îi hrănesc cu larve de insecte, insecte, mormoloci, uneori le mai duc și câte o lipitoare. După ce au părăsit cuibului, puii rămân în jurul cuibului și încă mai cer hrană de la părinți. După o lună de la eclozare, încep să zboare, devenind capabili să se hrănească singuri.

Amenințări și măsuri de conservare


Specia este amenințată de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor, braconajul. Ca atare, se impun măsuri de conservare, precum: respectarea restricțiilor în zonele ripariene, managementul deșeurilor în zonelor umede, conservarea stufărișurilor și păpurișurilor întinse ca habitat caracteristic, interzicerea incendierii stufului, protejarea locurilor de cuibărire și de hrănire, conservarea pădurilor aflate în vecinătatea habitatelor acvatice, Încurajarea măsurilor de evitare a secării și a schimbării artificiale bruște a regimului de ape din zonele umede.


Se încurajează folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă pe terenurile din vecinătate. Pentru evitarea braconajului, se recomandă controlul și respectarea legislației vânătorii, cooperarea între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de Mediu. Este important să fie inventariate zonele de reproducere actuale și potențiale, zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei. Studiile referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici, sunt de foarte mare importanță.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 114.
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 80.
  • Radu Dimitrie (1983)- Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 67.