Cucuvea

Cucuvea– Athene noctua

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Strigiformes
  • Familie: Strigidae
  • Gen: Athene
  • Specie: Athene noctua 

Caractere de identificare

Cucuveaua este o specie de pasăre răpitoare de noapte de talie mică, întâlnită deseori în localități, în vecinătatea locuințelor oamenilor. Lungimea corpului este de 23-27 cm, anvergura aripilor este de 50 – 57 de cm. Cântărește 162 – 206 grame.


Pasărea are o formă compactă, capul mare, rotunjit, creștetul aplatizat, picioare lungi și coada scurtâ. Sexele sunt asemănătoare, femela fiind ușor mai mare. Capul și partea dorsală sunt maronii cu pete albe, iar partea ventrală este de culoare albă cu pete maro orientate vertical. Deasupra ochilor de culoare galbenă se observă câte o sprânceană pronunțată de culoare albă. Orientarea oblică a sprâncenelor albe situate deasupra ochilor mari și galbeni, ciocul cu maxila având vârful încovoiat, conferă cucuvelei aspectul unui om extrem de serios, cucuveaua fiind un simbol al înțelepciunii. Deși în folclorul multor popoare cântecul cucuvelei este prevestitor de moarte și diferite nenorociri, această credință nu are nicio bază reală. Atrasă de insectele ce se aglomerează în zonele luminate, își face de multe ori apariția în locurile unde oamenii se aduna pentru priveghi și astfel și-a atras această faimă nefastă, care i-a atras de-a lungul timpului ura oamenilor și încercarea lor de a extermina pe nedrept această pasăre, de altfel foarte cunoscută și simpatică.


Numele de gen provine de la numele zeiței Atena, reprezentată în mitologia greacă însoțită de o cucuvea, simbol al înțelepciunii. Este emblema orașului Atena. Zeița înțelepciunii însoțită de cucuvea apare de altfel, chiar și pe sigla Academiei Române. Apare pe reversul multor monede grecești. Numele de specie noctua, este denumirea latină a speciei de pasăre răpitoare de noapte, însoțitoare a zeiței Minerva, echivalenta romană a zeiței Atena a înțelepciunii.

Distribuția

Cucuveaua este răspândită într-un areal foarte vast, care se întinde pe teritoriul a trei continente: din Europa de Vest și nord-vestul Africii până în Mongolia, China și Vietnam. În Europa este absentă în nordul continentului. Arealul speciei are ca limită nordică Letonia, iar la sud Deșertul Sahara și Peninsula Arabică. În Marea Britanie a fost introdusă în secolul al XIX-lea și de curând și în Noua Zeelandă.


În Europa, populația acestei specii numără între 618 000 și 1 170 000 de perechi cuibăritoare, reprezentând 25% din populația globală.

 
În România, populația de cucuvea numără între 15 000 și 40 000 de perechi cuibăritoare.

 

Mediul de viață și biologia speciei

Cucuveaua este o specie de pasăre răpitoare de noapte întâlnită frecvent în localități. Este adaptabilă climatelor cu vânt și ploaie. Alege zonele calde, chiar semiaride, dar se adaptează și zonelor cu vânturi și ploi frecvente. Specia este însă vulnerabilă la îngheț și la căderile abundente de zăpadă. Evită pădurile compacte și vegetația densă, dar și mlaștinile sau terenurile agricole.

 
Poate fi întâlnită de pe țărmul mării și de la câmpie, în partea nordică și centrală a arealului, până la altitudini de 2000 m în Georgia și Armenia, în râpe, văi, rigole, în pereții stâncoși ai râurilor și în munți neîmpăduriți și uscați.
Cucuveaua se hrănește cu insecte având activitate crepusculară și nocturnă, râme, rozătoare, păsări, amfibieni, șerpi mici. Este activă în special dimineața, seara și la debutul nopții, vânând de pe un punct înalt de observare. Este una dintre puținele bufnițe diurne, de multe ori putând fi observată și în cursul zilei. Pândește prada cocoțată pe un stâlp și se năpustește asupra ei, alteori planează la mică înălțime deasupra solului. Vânează și pe sol căutând coleoptere, râme și diverse larve. Nu are o ținută atât de dreaptă precum alte bufnițe. Când este agitată face ,, plecăciuni,, . zboară rapid și ondulatoriu pe distanțe lungi, precum ciocănitoarea. În sălbăticie are o longevitate de trei ani. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an.


Cucuveaua cuibărește în scorburi ale arborilor, pe stânci, în cavități, râpe și pe clădiri, uneori în pod sau chiar în hornul caselor. Nu refuză nici scorburile artificiale. În luna februarie, la începutul sezonului de reproducere, masculii își stabilesc un mic teritoriu. Partenerii se curtează strigându-se unul pe altul, ciugulindu-se, iar masculul hrănește femela în această perioadă. Perechile monogame rămân împreună pentru cel puțim un an. Uneori ei rămân împreună toată viața. În fiecare an, se întorc la același cuib. Înainte de a se stabili în cuib, îl lărgesc și îl curăță foarte bine.
La sfârșitul lunii martie și începutul lui aprilie, femela depune 2-5 ouă albicioase de 34 x 29 mm. Femela le clocește timp de 27-28 de zile. Puii sunt hrăniți de către ambii părinți. Ei devin capabili să zboare după 30-35 de zile de la eclozare. Femela depune două ponte pe an.

Amenințări și măsuri de conservare

Cucuveaua poate fi amenințată de pierderea și alterarea habitatului, a zonelor de reproducere și aglomerare, inclusiv din cauza schimbării folosirii terenurilor, contaminarea prin produse agricole, indisponibilitatea hranei, braconaj.
Măsurile de conservare vizează asigurarea resurselor de hrană și întreținere corespunzătoare zonelor învecinate locurilor de reproducere, interzicerea distrugerii cuiburilor ocupate sau a locurilor de cuibărit, conservarea, crearea și promovarea terenurilor cu vegetație corespunzătoare cerințelor speciei, menținerea și interzicerea arderii miriștilor, menținerea managementului adecvat al miriștii în zonele unde a fost efectuat tradițional, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, reducerea chimicalelor din agricultură, aplicarea chimicalelor puțin toxice și persistente.


Se acordă atenție deosebită măsurilor de asigurare a liniștii în zonele de reproducere a speciei, monitorizarea și evitarea capturării ilegale și distrugerii cuiburilor. O măsură care garantează securitatea păsărilor ține cont de managementul cablurilor de telecomunicație sau de transport al energiei, cu adaptarea amplasării noilor cabluri la standardele naționale. Zone unde mortalitatea cauzată de drumuri este ridicată trebuie identificate, pentru a se lua măsuri de limitare a acestui fenomen.


Controlul și respectarea legislației vânătorii împotriva braconajului se face în mod adecvat prin cooperarea între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare jandarmerie și Garda de Mediu.
Este esențial să fie inventariate zonele de reproducere, atât actuale, cât și potențiale, să se identifice zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservare și să fie promovate studiile referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.

Bibliografia

    • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 310-311;
    • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Owls, 190, Chancellor Press, London
    • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.232;
    • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic, Edit. Albatros, București, pag. 143
    • https://ornitodata2.sor.ro/specii/376/cucuvea-athene-noctua

Ciuș

Ciuș– Otus scops

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Strigiformes
  • Familie: Strigidae
  • Gen: Otus
  • Specie: Otus scops

Caractere de identificare

Ciușul sau ciuful pitic (Otus scops) este o specie de pasăre răpitoare de noapte de talie mică. Pentru fauna României, ciușul este singura specie de pasăre răpitoare de noapte care migrează. Este mai mic decât cucuveaua, având lungimea corpului de 19 – 21 cm și anvergura aripilor este de 47– 54 de cm. Cântărește 60 – 135 grame. 

 

Sexele sunt asemănătoare. Capul și spatele sunt maro cu pete albe. Pe partea ventrală, culoarea este mai deschisă, cu striuri și vermiculații de nuanță închisă, dispuse vertical, imitând modelul scoarței arborilor. Pe cap prezintă doi ciufi, mai evidenți în starea de alertă, atunci când ciușul adoptă postura alungită de camuflaj, mai puțin vizibili însă la pasărea în aflată în relaxare. Ochii sunt de culoare galbenă.

 

Numele genului, otus, este forma latinizată a cuvântului grecesc otos, care înseamnă ⹂cu urechi⹂ sau chiar o bufniță mică cu ciufi. Epitetul specific, skops este numele unei păsări de noapte de talie mică, însă cuvântul skopos în limba greacă veche- are și semnificația de cel care urmărește privind cu atenție, precum un gardian, ciușii având ochii foarte bine adaptați pentru vederea la lumină de slabă intensitate, pentru a repera prada cu ușurință, ca de altfel toate păsările răpitoare de noapte.

 
Noaptea fiind mai greu de observat, ciușul poate fi reperat după fluieratul ritmic care se aude la distanță.

Distribuția

Ciușul cuibărește în toate țările din Europa. Europa reprezintă 57% din arealul de răspândire al speciei. Ciușul lipsește din partea sudică a Eurasiei. În sud cuibărește inclusiv în nordul Africii. În Europa, populația cuibăritoare este cuprinsă între 227 000 și 381 000 de perechi cuibăritoare.
În România, specia este răspândită în special în zonele de deal, dar și în zonele joase, de câmpie. Evită de regulă zonele montane, unde poate fi întâlnit mai rar. Populația din România este cuprinsă între 41 306 și 50 265 de perechi cuibăritoare

Mediul de viață și biologia speciei

Ciușul cuibărește în zonele de câmpie și de deal, încălzite și aride, la altitudini mai joase. Apare frecvent în zonele temperate și mediteraneene, dar și în cele stepice și oceanice. Ocazional apare și în zona alpină, între 1 400 și 1500 m altitudine.
Este o specie nocturnă, arboricolă, care vânează în zonele deschise, pe suprafețe mari, acoperite cu arbori. Aceste zone asigură și locurile potrivite pentru odihnă și cuibărit, în vecinătatea habitatelor bogate în principala sursă de hrană, reprezentată de felurite insecte. Alege suprafețele semideschise cu tufăriș și arbori bătrâni, precum habitatele antropizate din apropierea localităților, livezi, vii, parcuri, grădini, aliniamentele de arbori situate de-a lungul drumurilor sau aleilor. Evită habitatele fără arbori. Iarna, în Africa, populează o gamă largă de habitate, cum ar fi tufișurile dense în care ciușii se odihnesc în timpul zilei.

 
În România, ciușul este singura specie de răpitoare de noapte care migrează. În luna august începe să plece spre cartierele de iernare. Longevitatea maximă este de șapte ani. Ajunge la maturitatea sexuală la vârsta de un an.
Se hrănește în special cu insecte și alte nevertebrate, dar uneori și cu păsări mici, reptile, amfibieni și mamifere de talie mică. De regulă pândește poziționat în locuri înalte, de unde se lansează pentru a-și prinde prada constând din fluturi de noapte cu ghearele, însă își poate captura cosași și diferite coleoptere mergând pe sol. Prăzile mici sunt înghițite întregi. Prada de dimensiuni mari este mai întâi mărunțită, iar păsările sunt jumulite înainte de a fi mâncate.


Cuibul este poziționat la înălțime destul de mare, în scorburile arborilor bătrâni, în cavități realizate de ciocănitoare, în găuri din ziduri, în cuiburi artificiale, uneori și cuiburile altor păsări, precum cele de coțofană. Femela depune în luna mai 4-6 ouă albe și mate. Incubația este asigurată predominant de către femelă, timp de 24-25 de zile. Cât timp femela clocește, masculul o hrănește. Tot el este cel care aduce hrana la cuib pentru a o preda partenerei sale, care o va împărți puilor. Puii sunt nidicoli, de culoare alb-gri. Juvenilii devin capabili să zboare de la cuib după 21-25 de zile de la eclozare, însă timp de încă cinci săptămâni, părinții continuă să îi îngrijească. Ciușul depune o singură pontă într-un sezon de reproducere.

Amenințări și măsuri de conservare

Principala amenințare pentru specie este legată de degradarea și pierderea habitatului adecvat, a zonelor de reproducere și aglomerare, prin tăierea arborilor bătrâni din zonele deschise, agricole sau mozaicuri de habitate și schimbarea folosinței terenurilor. Alte amenințări sunt reprezentate de contaminarea prin produse agricole tratate cu pesticidelor în agricultură, ceea ce duce la diminuarea sursei de hrană, reprezentată de insecte și rozătoare. Alte amenințări sunt cauzate de braconaj și de către diferite activități antropogene.

 

Ca măsuri de conservare sunt recomandate menținerea, crearea și promovarea terenurilor cu vegetație adecvată cerințelor speciei, necultivate, menținerea și interzicerea arderii miriștilor, menținerea managementului adecvat al miriștii în zonele unde a fost efectuat tradițional, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate. În zonele agricole se recomandă reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor, sau, în caz de necesitate, aplicarea doar a chimicalelor puțin toxice și persistente și doar în afara perioadei de reproducere a speciei. Se acordă atenție deosebită măsurilor de asigurare a liniștii în zonele de reproducere a speciei, monitorizarea și evitarea capturării ilegale și distrugerii cuiburilor. O măsură care garantează securitatea păsărilor ține cont de  managementul cablurilor de telecomunicație sau de transport al energiei, cu adaptarea amplasării noilor cabluri la standardele naționale. Zone unde mortalitatea cauzată de drumuri este ridicată trebuie identificate, pentru a se lua măsuri de limitare a acestui fenomen.

 

Controlul și respectarea legislației vânătorii împotriva braconajului se face în mod adecvat prin cooperarea între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare jandarmerie și Garda de Mediu.

Este esențial să fie inventariate zonele de reproducere, atât actuale, cât și potențiale, să se identifice zonelor de migrație, hrănire și aglomerare importante pentru conservare și să fie promovate studiile referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 312-313;
  • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Owls, 190, Chancellor Press, London
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și a,0daptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.232;
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic, Edit. Albatros, București, pag. 143
  • https://ornitodata2.sor.ro/specii/372/cius-otus-scops

Ciuf de pădure

Ciuf de pădure– Asio otus

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Strigiformes
  • Familie: Strigidae
  • Gen: Asio
  • Specie: Asio otus

Caractere de identificare

Ciuful de pădure este o specie de pasăre răpitoare de noapte de talie medie. Lungimea corpului este de 31-37 cm, anvergura este de 86- 98 cm și masa de 220-305 grame, fiind mai mic comparativ cu ciuful de câmp.
Pe partea dorsală penajul este crem-ruginiu, fin pătat, iar pe partea ventrală prezintă striații. Pe cap prezintă două moțuri lungi sau ciufi, vizibile atunci când pasărea se află în postura erectă de camuflaj, în perioada de curtare sau când pasărea este alarmată. Ciufii nu sunt vizibili atunci când pasărea este relaxată, nici atunci când se află în zbor. Ochii sunt de culoare portocalie. Discul facial este uniform și prezintă două arcuri albe în dreptul ochilor.
Sexele sunt asemănătoare, femela fiind ușor mai mare comparativ cu masculul. Penajul masculului este de o nuanță mai deschisă, cu mai puține striații pe partea ventrală, iar fața este mai deschisă la culoare.
Numele genului, ⹂Asio⹂ , provine din limba latină, desemnând o pasăre de noapte cu ”urechi”. Otus este forma latinizată a grecescului otos, care înseamnă ”cu urechi sau ciuf”. Prin urmare, este vorba despre o pasăre de noapte cu ”urechi”.
Oasele nedigerate ale rozătoarelor pe care le consumă sunt regurgitate sub formă de ingluvii. Iarna le putem observa aceste ingluvii pe sol în zona unde s-a format colonia de iernare. La această specie s-a înregistrat un record de longevitate în sălbăticie de 27 de ani și 9 luni.

Distribuția

Ciuful de pădure se întâlnește în emisfera nordică, având o distribuție largă, în regiunea Euroasiatică, până în nordul Africii. Este întâlnită și pe tot continentul nord-american, până în nordul Mexicului.
În Europa, populația cuibăritoare este cuprinsă între 304 000-776 000 de perechi, reprezentând
28% din populația globală Populațiile din nord sunt migratoare, iar cele din centrul continentului sunt parțial migratoare sau dispersive. În nord urcă până în zonele sub-arctice.
În România, ciuful de pădure se întâlnește pe tot parcursul anului, atât în perioada de cuibărit,
cât și în perioada sezonului rece, fiind prezentă în majoritatea regiunilor. Se estimează un număr de 11 389 de perechi cuibăritoare în România.
Pe lângă exemplarele rezidente, iarna apar în România și exemplare care migrează din alte părți ale continentului.

Populația europeană este de 7 500 000 și 19 000 000  perechi cuibăritoare.

În România, populația de coțofană este cuprinsă între 668 969 și 822 706 de perechi cuibăritoare, fiind stabilă.

Mediul de viață și biologia speciei

Ciuful de pădure cuibărește în păduri și în habitate mozaicate semi-deschise, în apropierea terenurilor arabile sau în cuiburi abandonate de corvide de-a lungul aliniamentelor de arbori și arbuști, în parcuri sau plantații, în livezi bătrâne, cimitire cu arborii și arbuști, în diferite zone împădurite din localități sau din vecinătatea localităților.
În România este larg răspândit în habitate împădurite și semiîmpădurite, pe întreg teritoriul țării,
din zonele joase de câmpie și luncă, până în zona dealurilor înalte.
Cuibărește în cuiburi de ciori, coțofene sau alte corvide. Iarna se adună în grupuri de câteva zeci sau chiar mai multe exemplare.
Pe timpul zilei stă camuflată în arbori, iar seara și noaptea vânează pe câmpurile din jurul localităților, unde capturează șoareci de câmp sau alte mamifere mici, păsări mici sau chiar insecte. Prada este localizată în principal după sunet. Vânează printr-un zbor silențios puțin deasupra solului, năpustindu-se brusc asupra prăzii. Uneori vânează și stând la pândă pe diferite suporturi.
Este o specie monogamă. Manifestă comportament de teritorialitate, însă adesea perechile pot fi situate destul de aproape unele de altele, la 50-150 m. Masculul își marchează teritoriul prin bătăi de aripi care se aud ca mici pocnituri, dar și prin emisii vocale. Cuibărește în pâlcurile de păduri în cuiburi vechi ale altor specii precum ciori, coțofene, alte corvide, mai rar pe pământ, la baza trunchiurilor sau în iarba înaltă. Se hrănește majoritar cu șoareci, restul hrană fiind asigurat de păsări de talie mică. Este o pasăre arboricolă nocturnă. Ziua nu vânează, stând de regulă lângă trunchiul vreunui arbore.
În România, ciuful de pădure este adesea auzit în perioada de reproducere la marginea satelor sau pe aliniamentele de copaci sau tufe.
Pe timpul iernii se adună câteva zeci sau sute de indivizi în locuri ferite de vânt, cu vegetație bogată, de regulă în tuia sau în alte conifere ornamentale din fața clădirilor, școlilor, grădinițelor sau chiar în curtea oamenilor. La baza arborilor care adăpostesc ciufi de pădure pot fi observate ingluvii în cantități mari.
Depune 4-6 ouă la intervale de două zile, începând din mijlocul lui martie, uneori chiar mai devreme, până la începutul lui aprilie. Ouăle sunt albe. eliptice, netede, cu pori fini. Femela clocește timp de 27-32 de zile, fiind hrănită, în acest timp, de mascul Puii sunt nidicoli și sunt hrăniți de femelă cu hrana adusă de mascul. Puii părăsesc cuibul după aproximativ 21 de zile dar rămân în vegetația din zona cuibului și sunt hrăniți de către adulți. Devin capabili de zbor la aproximativ 35 de zile. În condiții de hrană abundentă, femela poate depune și a doua pontă.

Este o specie monogamă. Cuibul este construit de ambii parteneri în 5-6 săptămâni. Constă dintr-o cupă din pământ căptușită cu rădăcini, iarbă și fire de păr, menținută într-o structură formată din ramuri. Cuibul are de obicei două intrări. Este poziționat într-un arbore sau într-un tufiș, la câțiva metri de sol. Femela depune 4-9 ouă gri-verzui cu pete maronii. Incubația este asigurată de către femelă și durează 16-21 de zile, în tot acest timp femela fiind hrănită de mascul. Ambii părinți hrănesc puii, dar cel care apără cuibul este masculul. Juvenilii zboară de la cuib după 25-29 de zile, însă familia rămâne împreună până toamna.

Amenințări și măsuri de conservare

Principala amenințare pentru ciuful de pădure 0este legată de degradarea și pierderea habitatului adecvat, a zonelor de reproducere și aglomerare, prin defrișarea arborilor din apropierea zonelor agricole și a zonelor umede, cu schimbarea folosinței terenurilor. Alte amenințări sunt reprezentate de utilizarea intensivă a pesticidelor în agricultură, folosirea otrăvurilor contra rozătoarelor, ceea ce duce la diminuarea principalei resursei de hrană, dar și braconajul.
Principalele măsuri de conservare constau în: menținerea, crearea și promovarea terenurilor necultivate cu vegetație corespunzătoare, menținerea și interzicerea arderii miriștilor, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, menținerea managementului adecvat al miriștii în zonele unde a fost efectuat tradițional, reducerea folosirii chimicalelor din agricultură, aplicarea chimicalelor puțin toxice și persistente. În zonele de aglomerare a speciei, trebuie luate măsuri pentru asigurarea liniștii. Legislația vânătorii trebuie respectată, măsurile împotriva braconajului fiind aplicate prin cooperarea între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare jandarmerie și Garda de Mediu. Managementul cablurilor de telecomunicație sau de transport al energiei și amplasarea noilor cabluri la standardele naționale garantează securitatea păsărilor.
Se recomandă și identificarea și managementul zonelor unde survine o mortalitate crescută cauzată de drumuri, inventarierea zonelor de reproducere, atât actuale cât și potențiale, identificarea zonelor de migrațiune, hrănire și aglomerare importante pentru conservare, promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

În vederea conservării se recomandă menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, menținerea miriștilor și interzicerea incendierii acestora, reducerea chimicalelor folosite în agricultură, aplicarea chimicalelor mai puțin toxice și persistente, evitarea folosirii erbicidelor în perioadele critice, cum ar fi perioadele de reproducere. În zonele deschise agricole este bine să se păstreze un mozaic de habitate cu pâlcurilor de arbori și a arbuști. Incendiile ilegale în tufărișuri este de dorit să fie prevenite și în cazul înfăptuirii să fie penalizate. Trebuie acordată importanță menținerii zonelor critice de reproducere, controlului și penalizării distrugerii cuiburilor, iar vânătoarea trebuie limitată.

Sunt de folos și este bine să fie promovate studiile referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, în special cele care vizează parametrii demografici, să se inventarieze zonele de reproducere actuale și potențiale și să se identifice zonele importante pentru conservarea speciei.

Bibliografia

      • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Owls, 164, Chancellor Press, London
      • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.228;Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic, Edit. Albatros, București, pag. 142Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 306-307 ; 
      • https://ornitodata2.sor.ro/specii/379/ciuf-de-padure-asio-otus

Săptămâna verde în Parcul Văcărești

Azi, 27 februarie, am primit vizita a mai multor grupuri de elevi și am marcat astfel debutul proiectului Săptămâna Verde în Parcul Natural Văcărești.
 
Elevii au aflat informații în timpul turului ghidat despre habitate protejate, despre speciile de păsări care trăiesc în parc, despre obiceiurile fiecărei specii, dar și despre protejarea naturii și a mediului înconjurător.
 
Ne bucurăm foarte mult pentru ocazia de a transmite iubirea și respectul pentru natură copiilor care participă la acest proiect.
 
Mulțumim tuturor colaboratorilor noștri pentru ajutor, dar și școlilor care au ales ca destinație Parcul Natural Văcărești, un loc atât de drag nouă!

Sticlete

Sticlete – Carduelis carduelis

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Fringillidae
  • Gen: Carduelis
  • Specie: Carduelis carduelis

Caractere de identificare

Sticletele este o cinteză de talie mică, cu lungimea corpului de 12-13 și cântărește 17-29 g. . Cuibărește în păduri joase de foioase, plantații de pin și livezi. Predominant oaspete de vară, majoritatea iernând în S și V Europei. Adesea este observat în stoluri în afara perioadei de cuibărit. Caută frecvent semințe pe ciulin, brustur sau varga ciobanului.

Adulții, colorați în culori vii, sunt ușor de recunoscut, în special după roșul de pe frunte și din jurul ciocului. Creștetul este negru, iar obrajii sunt albi. Ciocul relativ lung și foarte ascuțit, alb-gălbui. Pe spatele și pe piept are nuanțe de maroniu deschis, iar abdomenul este albicios Aripa este de nuanță negru -antracit cu pete albe și cu o bandă lată galbenă. Târtița este albă, proeminentă.  Coada este neagră cu pete albe.

Juvenilii pot fi mai greu de identificat, având capul în tonuri de gri-maroniu, cu striuri fine, fără modelul în roșu, alb și negru al adultului.

            Numele de gen și de specie, ,,Carduelis,,  provine de la scaieții din genul Carduus, în timpul iernii grupuri numeroase de sticleți putând fi văzute pe aceste plante, ale căror semințe le consumă.

            Sunetul este trisilabic, săltat și vesel. Cântecul constă în triluri rapide, note mieunate și secvențe de ciripit.

Distribuția

Sticletele este răspândit începând din Europa Occidentală până în regiunile centrale ale Siberiei, în Africa de Nord, Africa Centrală, Asia de Sud-vest, Australia, Noua Zeelandă și în unele insule din Oceania, unde a pătruns prin intervenție antropică. Este o specie politipică, cu  mai multe subspecii.

Este o specie parțial migratoare în Europa, populațiile din nordul continentului petrecându-și iarna în centrul sau sudul Europei, iar cele din sudul arealului concentrându-se pe perioada iernii în regiunea nord-est africană și sud-vest asiatică. Populația din Europa reprezintă 55% din populația mondială și este cuprinsă între 27 800 000 și 42 700 000 de perechi cuibăritoare.

În România, sticletele este o pasăre sedentară. Numărul indivizilor care pot fi observați la noi în țară este mai mare iarna, întrucât în acest anotimp sosesc aici indivizi ce aparțin populațiilor din nord. Populația din România este cuprinsă între 653 125 și 1 109 338 de perechi cuibăritoare, tendința fiind descrescătoare.

Mediul de viață și biologia speciei

Sticleții cuibăresc în România, fiind păsări în general sedentare la noi. În timpul iernii se pot deplasa către regiuni mai sudice în numere mari, dacă sunt condiții nefavorabile.

Sticletele preferă atât zonele deschise, cât și pădurile. Se întâlnește în apropierea așezărilor

umane, în grădini, livezi ori parcuri, acolo unde poate găsi hrană din abundență. Se hrănește cu semințe mici, muguri, flori sau fructe, pe care le culege din tufișuri, scaieți sau din pajiști. Are un apetit deosebit pentru semințele plantelor din familia Asteraceae, cum ar fi scaieții din genul Carduus, dar apreciază mult și semințele speciilor de varga ciobanului (Dipsacus sp.). În perioada de cuibărire mai consumă și nevertebrate mai mici.

În afara sezonului de cuibărire, de la sfârșitul verii până primăvara, este o specie gregară. În perioada de cuibărire pot fi observate stoluri mici, formate din exemplarele care nu au cuibărit. Se reproduce în zonele joase ale palearcticului, în zona temperată, mediteraneană ori stepică. În Elveția cuibărește la peste 1 000 de m, ajungând vara târziu și toamna în pajiștile alpine situate la peste 2 400 m.

În România cuibărește în zonele joase, dar și la altitudini mai mari, pe văile râurilor de  munte.

În perioada reproducerii, începând din luna aprilie,  se instalează pe ramură uscată, dezgolită, pentru a-și marca teritoriul și pentru a fi ușor remarcat prin cântec și coloritul penajului. Cuibărește în arbori de înălțime mijlocie. Cuibul este mic, construit din iarbă uscată, mușchi și rădăcini subțiri, cu interiorul în formă de cupă, căptușit cu diverse pene. Ponta este formată din 4-5 ouă de culoare alb-albăstrui, cu pete brun roșcate. Femela clocește timp de 12-14 zile. Puii sunt hrăniți de ambii părinți. Tinerele păsări ajung la maturitatea sexuală în câteva luni. Într-un sezon de reproducere, o femelă poate avea 2-3 rânduri de pui.

Amenințări și măsuri de conservare

Populațiile de sticleți pot fi amenințate de modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, managementul defectuos al pădurii, poluare. Reducerea zonelor naturale cu scaieți în special, privează păsările de sursele de hrană necesare pe timpul iernii.

Sticleții pot deveni victime ale braconajului, fiind capturați pentru cântecul plăcut și frumusețea penajului, pentru a fi vânduți ilegal ca păsări de colivie.

În scopul conservării, se recomandă interzicerea noilor proiecte urbane, incluzând așezările împrăștiate în habitatele de pădure importante pentru reproducerea, hrănirea sau odihna păsărilor, corelarea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în perioada de reproducere, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, conservarea, crearea și promovarea terenurilor necultivate cu o vegetație corespunzătoare pentru specie, menținerea și interzicerea incendierii miriștilor. Pe cât posibil, este necesară reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor. Folosirea substanțelor cu toxicitatea și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în caz de necesitate și în afara sezonului de reproducere. Este foarte important să se controleze exercitarea comerțului ilegal cu sticleți.

Zonele de reproducere, atât  actuale și potențiale trebuie inventariate și este bine să fie promovate studiile referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

Bibliografia

          • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 552-553;
          • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Passerines p. 268, Chancellor Press, London
          • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.380;
          • https://pasaridinromania.sor.ro
          • Ornitodata | Sticlete (sor.ro)
          • https://ornitodata2.sor.ro/specii/531/sticlete-carduelis-carduelis

           

Presura sură

Presura sură – Emberiza calandra

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Emberizidae
  • Gen: Emberiza
  • Specie: Emberiza calandra  

Caractere de identificare

Este o presură de talie mare, cu lungimea corpului este de 16-19 cm. Cântărește 32-67 g.

Presura sură nu prezintă dimorfism sexual. Corpul este masiv, capul adesea pare mai mare, iar ciocul este gros. Penajul este asemănător cu cel al ciocârliei, cu striuri întunecate, gri-maronii dorsal și alb-gălbui ventral, cu striuri pe laturile gușii, pe piept și pe flancuri. Numele științific al speciei, calandra, provine din cuvântul grecesc kalandra/kalandros care se referă la o specie de ciocârlie, făcând referire la asemănarea presurei sure cu ciocârlia.

Coada este lipsită de alb. Laturile capului nu prezintă un model evident, au striuri negricioase pe fundalul alb-gălbui, cu dungi întunecate pe lateralele gușii și pe limita inferioară a obrajilor și cu o pată întunecată în partea din spate a penelor auriculare. Pe piept prezintă striații care pot fuziona formând un model neregulat și întunecat. Picioarele și laturile ciocului sunt roz-gălbui. Pe distanțe scurte, zborul este greoi, cu picioarele atârnate, dar poate efectua și zboruri lungi, cu onduleuri mari.

Masculul poate fi văzut în locuri înalte, cântând din postură verticală, cu capul aplecat pe spate și ciocul larg deschis. Cântecul este caracteristic. O strofă scurtă, repetată, începe mai ezitant și se termină cu un zornăit accelerat.

Distribuția

Arealul speciei este reprezentat în principal de sudul și centrul Europei, nordul Africii și Asia până în Kazahstan, unde este limita estică a speciei. În cea mai mare parte a arealului său este o specie sedentară, dar populațiile din zonele reci pot migra spre sud.

Populația europeană este cuprinsă între 18 300 000 și 31 300 000 de perechi cuibăritoare, reprezentând 20% din populația globală. În perioada 1980-2013 populația a cunoscut un declin moderat.

În România, specia are o distribuție foarte largă, fiind prezentă în habitate deschise în toate regiunile, cu excepția zonelor montane. Populația cuibăritoare din România este cuprinsă între 4 047 595 și 4 790 635 de perechi, cu tendință ascendentă.

Mediul de viață și biologia speciei

Presura sură preferă în câmpurile deschise, presărate cu tufișuri sau arbori, fiind întâlnită în special pe  terenurile agricole, în special pășuni și câmpuri cu cereale. La sosirea iernii, indivizii speciei se adună în stoluri, deseori împreună cu presura galbenă (Emberiza citrinella).

Longevitatea în sălbăticie este de aproximativ 10 ani.

Hrana este de origine vegetală în proporție de 75%, constând din semințe, cereale, frunze sau fructe de pădure, fiind suplinită cu nevertebrate mici, precum diferite insecte, păianjeni și melci. Puii sunt hrăniți cu insecte aproape în exclusivitate.

Masculul începe să cânte în perioada martie-aprilie, instalat în locuri înalte, precum arbori, tufișuri, scaieți înalți, linii de telefonie sau electricitate. În timpul sezonului de reproducere își apără teritoriul. Masculul poate fi poligin și se poate împerechea cu până la trei femele și se întâmplă ca unii masculi să rămână fără pereche. Masculul nu joacă un rol major în creșterea puilor și îi hrănește doar după ce au mai crescut. Cuibul, construit de către femelă din iarbă uscată, tulpini și rădăcini subțiri, este căptușit cu păr de mamifere sau fire de iarbă fine și este camuflat pe sol, printre ierburi. Femela depune 3-5 ouă maronii-roșietice cu vermiculații fine și le clocește timp de 12-14 zile. Puii sunt hrăniți în primele 4 zile de la eclozare doar de către femelă, apoi și de către tată. Puii părăsesc cuibul la 9-12 zile de la eclozare și, fiind încă incapabili de zbor se ascund în tufișurile din apropiere fiind hrăniți de către părinți până ce zboară și devin complet independenți. În anii cu condiții climatice favorabile și hrană suficientă, femela poate depune a doua pontă.

Amenințări și măsuri de conservare

Principalele amenințări la adresa speciei sunt legate de alterarea și pierderea habitatelor cauzate de schimbarea folosirii terenurilor  prin intensivizarea agriculturii, uniformizarea habitatelor prin unirea parcelelor și eliminarea zonelor naturale dintre ele, folosirea pe scară largă a pesticidelor și contaminarea prin produse agricole, la care se adaugă mortalitatea și alte efecte cauzate de prădători, și nu în ultimul rând, efectul diferitelor activități antropogene.

Pentru a conserva populațiile de presură sură, se impune un complex de măsuri, constând în: interzicerea împăduririi regiunilor de stepă, menținerea și dezvoltarea unui peisaj de tip mozaic în regiunile uscate ale zonelor cultivate cu plante erbacee, având în vedere preferința speciei pentru câmpurile deschise, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, conservarea, crearea și promovarea terenurilor necultivate cu o vegetație corespunzătoare pentru specie, menținerea miriștilor și interzicerea arderii miriștilor, întreținerea adecvată a miriștii, reducerea chimicalelor folosite în agricultură, aplicarea chimicalelor mai puțin toxice și persistente, regularizarea perioadelor de folosire a erbicidelor în funcție de fenologia speciei, ajustarea calendarului agricol cu biologia speciei, evitarea extinderii industriale și urbane, controlul populațiilor de pisici și câini domestici sau sălbăticiți.

Este de dorit să fie inventariate zonelor de reproducere actuale și potențiale, să fie identificate zonele de cuibărire, migrațiune, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea speciei și să se promoveze studiile care vizează diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.

Bibliografia

        • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 568-569;
        • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Passerines p. 274 , Chancellor Press, London
        • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 398 ;
        • https://pasaridinromania.sor.ro/
        • Ornitodata | Presura sură (sor.ro)
        • https://ornitodata2.sor.ro/specii/554/presura-sura-emberiza-calandra

Presură galbenă

Presură galbenă Emberiza citrinella

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Emberizidae
  • Gen: Emberiza
  • Specie: Emberiza citrinella  

Caractere de identificare

Presura galbenă poate fi văzută pe arborii înalți sau în tufișuri. Lungimea corpului este de 15-17 cm.

Mantaua, spatele sunt de culoare maroniu-măslinie, cu striuri negre. Ciocul este mic, cu mandibula gri-albăstrui deschis. Coada este lungă, cu mult alb pe laturi.

Elementele de culoare galbenă sunt prezente în toate tipurile de penaj. Numele științific al speciei provine din cuvântul latin citrus – lămâie, cu referire la culoarea galbenă a penajului.

Vara, masculul are capul gălbui cu linii negre pe creștet și pe margini. Ventral, penajul este

gălbui-intens, cu mult verzui-măsliniu și roșu-maroniu pe piept și cu flancurile roșii maronii striate. Pe partea dorsală penajul este roșcat-gălbui cu striații negre și târtița roșcată. Toamna, masculul se recunoaște prin galbenul intens de pe cap și de pe părțile ventrale, dar și prin verzui-măsliniul și maroniu-roșiaticul de pe piept.

Femela, prezintă nuanțe mult mai șterse comparativ cu cele ale masculului. Vara, femela are  

creștetul gri-verzui, striat, uneori cu o pată galbenă. Pe laturile capului este gri-verzui, lipsind nuanțele de galben. Ventral, penajul ei este gălbui-deschis, cu striuri gri-negricioase pe piept și pe flancuri. În prima iarnă, femela este maronie aproape complet, cu striuri pe cap și alb-gălbui ventral, cu doar o tentă slabă de galben.

            Cântecul presurei galbene a inspirat de-a lungul timpului diverși artiști. Se pare că Beethoven, atunci când a compus Simfonia a V-a a fost inspirat de cântecul acestei specii.

Distribuția

Presura galbenă este răspândită în toată Europa, exceptând Peninsula Iberică, dar și și în Asia de Est și Centrală. Iarna, unele populații migrează în sudul Europei, în Turcia și în jurul Mării Caspice.

Populația din Europa reprezintă 60% din suprafața mondială și este cuprinsă între 12 080 000 și 19 900 000 de perechi cuibăritoare.

În România, presura galbenă este răspândită în toată țara, fiind între 909 628 și 1 252 441 de perechi cuibăritoare.

Mediul de viață și biologia speciei

Pentru cuibărit alege habitatele de păduri rare, terenurile cultivate cu arbuști, pășunile din vecinătatea pădurilor, arborii de pe marginea drumurilor de țară, parcurile și livezile, dar și grădinile mai mari. Este o specie predominant sedentară, însă sunt și exemplare care migrează. În sezonul cald preferă ținuturile împădurite de șes și de deal, unde și cuibărește. Iarna coboară în ținuturile joase, unde apar și exemplare nordice. Longevitatea maximă este de 13 ani.

Hrana este procurată în special de pe sol. Indivizii maturi, consumă cereale și diferite semințe, preferând mai des troscotul și trifoiul. Puii sunt hrăniți în special cu hrană de origine animală, constând din insecte, melci, râme și alte nevertebrate.

Reproducerea are loc în lunile mai-iunie, uneori și mai devreme, în aprilie. Femela construiește cuibul pe sol sau în apropierea solului, din diferite bețe și ierburi uscate și îl căptușește cu mușchi, păr și rămurele. O pereche are două ponte pe vară, mai rar trei ponte. Femela depune 4-5 ouă, pe rând, la un interval de o zi unul de altul. Ouăle sunt albe cu o tentă albăstruie, cenușie sau purpurie, ornate cu pete sau cu liniuțe cenușii-purpurii sau purpurii-roșietice. Femela clocește timp de 11-14 zile, timp în care masculul apără teritoriul. Puii sunt nidicoli, cu puf lung, des, de culoare cenușie, cu gâtlejul roz și cașul gălbui. Ei deschid ochii abia la 5 zile după eclozare și rămân dependenți de părinții care îi hrănesc intens până la vârsta de 9-14 zile. După numai 16 zile de la eclozare, puii sunt capabili să zboare.

Amenințări și măsuri de conservare

Populațiile de presură galbenă sunt amenințate de modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, managementul necorespunzător al pădurii, utilizarea intensă a pesticidelor, eliminarea fâșiilor necultivate dintre terenurile arabile.

Se recomandă, în scopul conservării, interzicerea noilor proiecte urbane, incluzând așezările împrăștiate în habitatele de pădure importante pentru reproducerea, hrănirea și odihna speciei, corelarea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în special în perioada de reproducere, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, linii de arbori și grupuri de arbori neproductivi dispersate, conservarea, crearea și promovarea terenurilor necultivate cu o vegetație corespunzătoare pentru specie, menținerea miriștilor și interzicerea arderii acestora.

În agricultură și silvicultură se urmărește reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor, iar în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere.

Este de dorit să re realizeze inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale, identificarea zonelor importante pentru conservarea speciei și să fie promovate studiile referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv studiile care vizează parametrii demografici.

Bibliografia

      • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 570-571;
      • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Passerines p. 280 , Chancellor Press, London
      • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p. 398;
      • https://pasaridinromania.sor.ro/
      • Ornitodata | Presură galbenă (sor.ro)
      • https://ornitodata2.sor.ro/specii/545/presura-galbena-emberiza-citrinella

Presură de stuf

Presură de stuf Locustella luscinioides

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Emberizidae
  • Gen: Locustella
  • Specie: Locustella luscinioides  

Caractere de identificare

Este presură de talie medie, cu lungimea corpului de 13,5-15,5 cm. Cântărește10-28 g.

Penajul este predominant maroniu și alb-gălbui, cu striuri negre și lateralele cozii albe. Obrajii sunt ușor negricioși, iar picioarele roșii-maronii sau negre.

Specia prezintă dimorfism sexual. Vara masculul are capul și gușa  de culoare neagră, cu o bandă albă pe gât și la nivelul mustății. Masculii se diferențiază de obicei prin gușa întunecată sau neregulat pătată.  Femelele au centrul gușii nepătat, alb-gălbui, cu linii negre distincte pe lateral.

Supraalarele sunt mici, roșii-maronii. Obrajii sunt ușor negricioși. Picioarele sunt roșii maronii sau negre.

Deși presura de stuf este o specie discretă, bine camuflată în vegetație, în sezonul de cuibărit masculul poate fi ușor observat și auzit, cântând de pe tulpinile de stuf sau din vârful tufișurilor.

Distribuția

Presura de stuf este răspândită pe aproape tot teritoriul Eurasiei. Iernează în nordul Africii. Populația europeană reprezintă 35% din populația mondială și este cuprinsă între 4 060 000 și 7 020 000 de perechi cuibăritoare, în perioada 1980-2013 cunoscând un declin moderat.

În România, populația de presură de stuf este cuprinsă între 51 010 și 124 218 de perechi cuibăritoare. În România distribuția speciei este fragmentată, condiționată de prezența habitatului constând în întinderi de stuf. Cuibărește din zonele joase de câmpie și Delta Dunării, până în zonele de deal.

Mediul de viață și biologia speciei

Presura de stuf populează zonele umede cu stufăriș, precum mlaștini, lacuri sau ape lent curgătoare. Iarna, majoritatea păsărilor care au clocit vara în România se îndreaptă spre locurile de iernat din nord-estul Africii și sud-vestul Asiei. În locul lor sosesc populațiile unei subspecii nordice, împreună cu unele exemplare ale subspeciei care a clocit la noi. Longevitatea maximă în libertate este de 11 ani și două luni.

Hrana constă predominant din felurite semințe. Aceasta hrană vegetală, mai ales în perioada critică de creștere a puilor, este suplimentată cu nevertebrate mici.

Sezonul de reproducere durează din aprilie până în iulie. Masculii se instalează în vârful unui tufiș sau al unei tulpini de stuf. Ei cântă pentru atragerea femelelor. Atunci când sesizează un pericol potențial, cu un zbor brusc, neuniform și săltat, se ascunde rapid în stufăriș. Femela construiește cuibul într-un tufiș sau pe un mănunchi de fire de stuf din iarbă, rămurele sau frunze de trestie, foarte aproape de sol și căptușește interiorul cuibului este căptușit cu mușchi. Ponta este formată din 3-6 ouă de culoare verde-maronie, cu ornamente de culoare maroniu-închis. Clocește mai mult femela. Incubația durează aproximativ 14 zile. Puii sunt hrăniți cu insecte de către ambii părinți. Dacă este nevoie, prădătorii ajunși în vecinătatea cuibului sunt alungați de la cuib de către unul din părinți. Pentru a îndepărta pericolul de cuib, părintele vigilent se preface a fi rănit, târându-se pe sol sau zburând cu aripile parțial deschise. Puii devin capabili să părăsească cuibul după 9-12 zile.

O pereche poate avea două sau chiar trei rânduri de pui pe an, în funcție de condițiile de mediu.

Amenințări și măsuri de conservare

Principala amenințare este legată de pierderea și degradarea zonelor umede cu stuf și gestionarea nefavorabilă a acestora prin tăierea intensivă a stufului sau drenare, poluarea apelor. Un aspect negativ important este arderea stufului,  având în vedere că specia preferă pentru cuibărit zonele cu stuf compact, înalt, rămas din anii precedenți.

Ca măsuri de conservare sunt necesare: respectarea restricțiilor de construcție în zonele ripariene, managementul vegetației palustre, cu scopul de a o menține la un nivel ecologic optim pentru specie,  interzicerea arderii vegetației ripariene, menținerea și conservarea stufărișurilor întinse cu apă permanentă ca habitat caracteristic, interzicerea recoltării sau a incendierii stufului, managementul adecvat al deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede, măsuri pentru evitarea eutrofizării și sedimentării zonelor umede, managementul nivelului de apă din ecosistemele acvatice să asigure necesitățile ecologice ale speciei. Între terenurile cultivate și zonele umede să se menținerea fâșii necultivate de minimum 1,5 m, unde folosirea chimicalelor să fie strict interzisă și să se încurajeze folosirea produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă și să se evite folosirea semințelor tratate pe terenurile din vecinătate, încurajând producția organică.

Se recomandă inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale, identificarea zonelor de migrațiune, hrănire și aglomerare importante și promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.

Bibliografia

    • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 576-577;
    • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Passerines p. 278, Chancellor Press, London
    • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.392;
    • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. 124;
    • https://pasaridinromania.sor.ro/
    • Ornitodata | Presură de stuf (sor.ro)
    • https://ornitodata2.sor.ro/specii/552/presura-de-stuf-emberiza-schoeniclus

Grelușel de stuf

Grelușel de stuf Locustella luscinioides

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Sylviidae
  • Gen: Locustella
  • Specie: Locustella luscinioides  

Caractere de identificare

Este o specie de pasăre cântătoare, oaspete de vară, care cuibărește mai ales în stuf,  Are o lungime a corpului  de 13,5 – 15 cm, în medie. Cântărește 12 – 21 g.

Penajul are un colorit relativ uniform, dorsal fiind maroniu roșiatic, iar ventral este gri-ruginiu pe flancuri și mai deschis pe abdomen. Gușa este mai deschisă la culoare (albicioasă). Sexele și vârstele sunt asemănătoare. Având în vedere aspectul general, coloritul și prezența unei sprâncene de culoare mai deschisă, dar mai ales habitatul legat de stufărișurile dense și întinse, pasărea poate fi confundată cu lăcărul mare(Acrocephalus arundinaceus), de care-l putem însă deosebi atât după voce, cât și având câteva repere morfologice: subcodalele sunt lungi, maronii roșietice de o nuanță deschisă cu vârfuri în nuanțe mai deschise la majoritatea indivizilor, iar spre deosebire de lăcarul mare, marginea aripii este curbată, pieptul este gri-maroniu șters și pe flancuri cu o tentă gri-maronie, roșiatică, fără tonuri gălbui. Coada este lată, cu dungi fine întunecate pe partea dorsală.

Grelușelul de stuf este mai dificil de observat, fiind camuflat în stufăriș în majoritatea timpului.

Poate fi văzut uneori atunci când cântă de pe vârful firelor de stuf . Dacă nu poate fi văzut, poate fi, în schimb auzit după cântecul ascuțit, metalic și monoton, asemănător bâzâitului unor insecte ortoptere.

Denumirea științifică a acestei specii este inspirată tocmai de acest cântec specific. Numele  gen,

Locustella,  este diminutivul în limba latină a cuvântului locusta – lăcustă, cu referire la cântecul asemănător cu cel al unor insecte ortoptere – (greieri, lăcuste, cosași), iar epitetul specific, luscinioides  provine din cuvântul latin luscinia , care înseamnă privighetoare și de la sufixul provenit din limba greacă –ides însemnând asemănător cu, aluzie la aspectul general al acestei mici păsări cântătoare, care aduce cu cel al privighetorii.

 

Distribuția

Grelușelul de stuf cuibărește în special în estul și sud-estul Europei, cu populații foarte mari,

mai ales în România. Sporadic apare și spre vestul și nordul Europei, dar și în Asia. Câteva dintre țările baltice au fost colonizate recent, populațiile din aceste regiuni fiind în creștere. Migrează pe distanțe lungi. Iernează în Africa de Est. Populația din Europa reprezintă 65% din populația mondială, fiind cuprinsă între 281 000 și 474 000 de perechi cuibăritoare. Între anii 1980-2011 tendința a fost stabilă.

În România, populația cuibăritoare este cuprinsă între 114 498 și 205 782 de perechi. În România, specia este distribuită în toată țara, de la câmpie până în zona dealurilor înalte, în special în zonele vaste de stufăriș asociate cursurilor mari de apă, în special în Delta Dunării. Nu întâlnim specia în zonele montane.

Mediul de viață și biologia speciei

Grelușelul de stuf cuibărește în stufărișuri, pe pajiști mlăștinoase cu papură, în rogoz, sălcii, anini, pe malurile lacurilor, de obicei la câmpie. În Europa ajunge până la înălțimea de 360 m. În Kazahstan a fost întâlnit, însă, și la 1 200 m. Longevitatea maximă atinsă în libertate este de șapte ani și cinci luni. Ajunge la maturitatea sexuală la vârsta de un an.

Vânează o diversitate de insecte mici, cu dimensiuni de până 4 mm. Hrana este compusă din efemeroptere, libelule, lăcuste, lepidoptere, diptere și coleoptere, toate de dimensiuni mici, capturate în apropierea apei, atunci când se agăță de tulpinile de stuf. La acestea se adaugă, câteodată, păianjeni și melci.

Perioada de cuibărit începe din mijlocul lunii mai și durează până la începutul lui iulie. Grelușelul de stuf poate să depună două ponte într-un sezon de reproducere, prima pontă la mijlocul lunii mai și a doua în iulie.

Este o specie monogamă, solitară. Masculul stă agățat pe vegetația înaltă și cântă pentru a-și marca teritoriul. Cuibul, în formă de cupă, este amplasat lângă apă, la baza tulpinilor de stuf. Este confecționat din fire de iarbă, stuf, dar și din papură sau rogoz uscat. Interiorul cuibului este căptușit cu frunze și fire fine de iarbă. Ponta este formată din 3-6 ouă. Femela clocește timp de 10-12 zile. Ouăle sunt de culoare gri-alburie și sunt acoperite complet de puncte și pete gri, maro sau violet. Puii sunt hrăniți la început numai de către mamă, apoi de către ambii părinți. După 11-15 zile puii sunt capabil să zboare și părăsesc cuibul.

Amenințări și măsuri de conservare

Specia este amenințată în principal de pierderea și alterarea habitatului, poluarea și gestionarea defectuoasă a apelor.

Ca măsuri de conservare ce se impun, se pot enumera: respectarea restricțiilor de construcție în

zonele ripariene și costiere, măsuri de management pentru vegetația palustră, cu scopul de a menține vegetația la un nivel ecologic optim pentru specie, interzicerea arderii vegetației ripariene, inclusiv a întinderilor de stuf și papură, menținerea și conservarea stufărișurilor întinse cu apă permanentă ca habitat caracteristic, managementul adecvat al deșeurilor și al apelor uzate în jurul zonelor umede, măsuri în vederea evitării eutrofizării și sedimentării în zonelor umede, managementul adecvat al nivelului de apă din ecosisteme acvatice, în concordanță cu necesitățile ecologice ale speciei.

Se recomandă menținerea de fâșii necultivate de minimum 1,5 m între terenurile cultivate și zonele umede, unde folosirea chimicalelor să fie strict interzisă, încurajarea folosirii produselor agrochimice selective și cu toxicitate redusă, evitarea folosirii semințelor tratate pe terenurile din vecinătate, încurajarea producției organice;

Este de dorit să se realizeze inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale, identificarea zonelor de migrațiune, hrănire și aglomerare importante pentru conservarea acestei specii, promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 436-437;
  • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Passerines p. 210, Chancellor Press, London
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.318;
  • https://pasaridinromania.sor.ro/ Ornitodata | Greluşel de stuf (sor.ro)
  • https://ornitodata2.sor.ro/specii/457/grelusel-de-stuf-locustella-luscinioides

Cocoșar

CocoșarTurdus pilaris

Clasificare

  • Regnul: Animalia
  • Clasa: Aves
  • Ordin: Passeriformes
  • Familie: Turdidae
  • Gen: Turdus
  • Specie: Turdus pilaris  

Caractere de identificare

Cocoșarul este o pasăre cântătoare cu lungimea corpului de 22-27 cm. Cântărește 81-141 g. Îl putem observa mai ales iarna, când este foarte gregar, putând forma stoluri mari în special zone deschise.

Sexele sunt similare. Aspectul este bondoc, iar coada este lungă și neagră. Târtița este gri deschis. Spatele este maroniu-roșiatic, iar creștetul și ceafa sunt gri. Ventral este albicios,  cu pete negre, iar pieptul are o nuanță galben-ruginie. În zbor se observă contrastul între remigele de culoare închisă și subalarele deschise la culoare.

Juvenilii se diferențiază prin petele albe de pe supraalare.

Cântecul este simplu, constând din câteva note fără o structură clară, cu pauze scurte urmate de multe trăncănituri.

Distribuția

Cocoșarul este o specie prezentă atât în toată Europa, cât și în Asia și în partea de nord a Africii. Poate fi observat excepțional în Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia sau Emiratele Arabe. Migrația este reprezentată mai mult de o mișcare către câmpie în timpul iernii, formând stoluri mari, în căutarea hranei.

Populația europeană reprezintă 40% din populația mondială, fiind cuprinsă între 14 200 000 și 28 600 000 de perechi cuibăritoare. Între anii 1980 -2013 tendința a fost stabilă.

            În România, populația cuibăritoare de cocoșar este cuprinsă între 259 235 și 516 465 de perechi, având o tendință ascendentă pe termen lung. Primele informații legate de cuibăritul speciei la noi în țară datează din anul 1960, în nordul României.

Mediul de viață și biologia speciei

Cocoșarul cuibărește în liziera pădurilor, a arboretelor, a plantațiilor, a parcurilor și a grădinilor.

La noi în țară, specia cuibărește în Transilvania și local în Moldova, în regiuni deluroase și muntoase.

În afara perioadei de cuibărit, această specie este cea mai gregară dintre toate speciile de sturzi.

În timpul migrației se adună în mii de exemplare. Mulți indivizi își apără teritoriile de hrănire pe timpul iernii. Longevitatea maximă este de 18 ani și o lună. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de un an. 

Cocoșarul este o specie omnivoră. Se hrănește nevertebrate, precum diferite insecte, melci, viermi, păianjeni, însă pe timpul iernii consumă și fructe. Se hrănește pe sol, în zbor, sau în coroana arborilor. Hrana de origine vegetală este foarte variată, constând din fructe de măceș, de soc, ienupăr, sorg, cireșe, mere, pere, mure, căpșuni și diferite semințe.

Cocoșarul este o specie monogamă, însă o pereche se menține rareori pentru o perioadă mai lungă de 2 ani. Cuibărește atât solitar, cât și colonial, până la 40-50 de perechi, mai ales în cazul populațiilor nordice. Perioada de reproducere începe la sfârșitul lunii aprilie. Pot fi două ponte pe an, fiecare constând din câte 3-7 ouă albăstrui, cu pete mici, maronii. Femela este cea care construiește cuibul în arbori, la baza ramurilor groase, sprijinit de trunchi, iar masculul doar supraveghează în timpul construcției. Cuibul, în formă de cupă, foarte rezistent, este confecționat din ramuri și frunze, căptușit pe interior cu pământ, mușchi și uneori cu fire de păr sau de lână. Ponta este incubată timp de 10-13 zile. Puii sunt hrăniți de ambii părinți și zboară din cuib după aproximativ 12-15 zile. Ei mai sunt îngrijiți și hrăniți de către părinți încă 2-3 săptămâni după ce au părăsit cuibul.

Amenințări și măsuri de conservare

În prezent, cocoșarul este amenințat de modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului în urma activităților agricole sau a schimbării folosirii terenurilor, contaminarea prin produse agricole, vânătoare și braconajul;

Pentru conservare, trebuie avute în vedere următoarele măsuri: corelarea lucrărilor silvice cu biologia speciei, pentru a evita perturbarea ei în sezonul de reproducere, menținerea stratului subarbustiv în pădurile exploatate, interzicerea defrișării care duce la restrângerea suprafeței pădurii, menținerea și creșterea extinderii pădurilor native, urmărindu-se nivelul cel mai ridicat de diversitate structurală și de specii, promovarea tipurilor de management care favorizează eterogenitatea pădurii, păstrarea unui mozaic de habitate cu prezența pâlcurilor de arbori și a arbuștilor în zonele deschise agricole, menținerea și accentuarea coridoarelor între zonele de pajiști spontane incluzând și arbori, reducerea folosirii insecticidelor și erbicidelor în agricultură și silvicultură. În caz de necesitate și în lipsa alternativelor, folosirea substanțelor cu toxicitate și persistență minimă ar trebui să fie justificată și aplicată pe terenurile de reproducere a speciei numai în afara perioadei de reproducere. Prin cooperarea între organizațiile de protecție a mediului, organizațiile de vânătoare, jandarmerie și Garda de mediu se urmărește respectarea legislației vânătorii și controlul braconajului.

Este important să se realizeze inventarierea zonelor de reproducere actuale și potențiale, identificarea zonelor importante pentru conservarea speciei, promovarea studiilor referitoare la diverse aspecte ale biologiei speciei, inclusiv cele referitoare la parametrii demografici.

Bibliografia

  • Fântână Ciprian, Kovács Istvan, Benkő Zoltán, Daròczi Szilárd, Domșa Cristian, Veres-Szászka Judit (editori), 2022, Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România, ediția a II-a – Iubește păsările, salvează natura!, Proiect finanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Direcția Biodiversitate, coordonare științifică Societatea Ornitologică Română și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii Grupul Milvus, produs de EXCLUS PROD SRL, p. 430-431;
  • Lars Svensson, Hakan Delin, 1988, Photographic guide to the birds of Britain and Europe, Passerines p. 250, Chancellor Press, London
  • Svensson (text și hărți), 2017, Ghid pentru identificarea păsărilor. Europa și zona mediteraneană, traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română, Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu, p.294;
  • Radu Dimitrie, 1983, Mic atlas ornitologic – Păsările lumii, Editura Albatros, București, p. ;
  • https://pasaridinromania.sor.ro/
  • https://ornitodata2.sor.ro/specii/450/cocosar-turdus-pilaris