Categorie: Uncategorized

Mediul de viață și biologia speciei

Coțofana se întâlnește în special în regiunile de șes, dar și în zonele de munte până la altitudini de 2 500 m. Unele subspecii urcă până la 4000 m. Păsările din această specie pot trăi în diferite habitate, de exemplu pășuni, tufișuri, pâlcuri de copaci sau liziera pădurilor, dar și și în regiuni de smârcuri sau în stufăriș și chiar în păduri. Preferă locurile deschise și luminoase, precum parcuri, grădini, terenuri agricole și pajiști din apropierea apelor. Coțofenele încep să activeze înainte de răsăritul soarelui și își încetează activitatea înainte de apus. În sezonul de reproducere formează perechi. În afara perioadei de împerechere trăiesc în grupuri care în cursul iernii pot forma stoluri de până la câteva sute de exemplare. Longevitatea maximă este de 21 de ani. Atinge maturitatea sexuală la un an. Coțofana se hrănește în general la sol. Prinde insecte pe care le poate regurgita și depozita apoi într-o groapă. Este o specie omnivoră, hrănindu-se cu nevertebrate, dar și cu și semințe, fructe și chiar semințe de conifere. Hrană de origine vegetală este consumată în special în afara sezonului de reproducere. Intră în cuibul altor specii de păsări, din care ia ouăle și puii. Mai capturează și diverse reptile și mamifere mici, consumând chiar și detritus. Deși are reputația de a fura obiecte lucioase, în special obiecte valoroase din argint, se pare că acest lucru se petrece arareori în realitate.

Este o specie monogamă. Cuibul este construit de ambii parteneri în 5-6 săptămâni. Constă dintr-o cupă din pământ căptușită cu rădăcini, iarbă și fire de păr, menținută într-o structură formată din ramuri. Cuibul are de obicei două intrări. Este poziționat într-un arbore sau într-un tufiș, la câțiva metri de sol. Femela depune 4-9 ouă gri-verzui cu pete maronii. Incubația este asigurată de către femelă și durează 16-21 de zile, în tot acest timp femela fiind hrănită de mascul. Ambii părinți hrănesc puii, dar cel care apără cuibul este masculul. Juvenilii zboară de la cuib după 25-29 de zile, însă familia rămâne împreună până toamna.

Mediul de viață și biologia speciei

Corcodelul mare cuibărește într-o varietate de tipuri de habitate acvatice, precum lacurile cu apă dulce sau salmastră cu vegetație emersă și submersă abundentă. În aceeași măsură alege apele eutrofizate, cât  și pe cele nonacide, cu substrat mâlos sau nisipos și maluri mai mult sau mai puțin abrupte. Preferă habitatele acvatice cu o suprafață mare a luciului de apă și adâncimi de până la 5 m.

Iarna poate fi văzut pe lacuri cu deschidere mare, unde apa nu îngheață, și ocazional de-a lungul coastei habitatelor marine.

Este o pasăre în general solitară.  Foarte rar pot fi observate grupuri mai mari de 100 de indivizi. Este un foarte bun înotător și scufundător. Plutește pe suprafața apei sau poate intra în imersie, lăsându-și afară doar capul și gâtul, atunci când simte un pericol. Nu poate zbura de la solul, iar pentru a-și lua zborul de pe apă trebuie să-și ia avânt fugind pe apă.

 Longevitatea maximă de 19 ani. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de doi ani.

Hrana este compusă din insecte acvatice (efemeroptere, ploșnițe de apă, larvele de libelule, coleoptere acvatice) și pești de talie mică și medie (zglăvoacă, puiet de crap, plătică, biban), de până la 25-30 cm lungime. Mai rar, poate consuma șerpi mici de apă și amfibieni. Pentru a se hrăni, se scufundă de la suprafața apei până la adâncimi de 4 m, folosindu-se pentru propulsie de picioare sau de aripi. Poate sta până la 1 minut sub apă. Prada poate fi consumată atât în timpul scufundării, cât și la suprafața apei.

Este o specie monogamă, perechile menținându-se pe durata unui sezon de cuibărit. Uneori, dacă perechea folosește același teritoriu, ea se poate menține și pe perioade mai lungi. Ritualul nupțial este complex și fascinant. Cei doi parteneri execută un dans în care mimează curățirea penelor, își scutură viguros capul, își prezintă materialului ales pentru construcția cuibului. În așa-numitul ,,dans al pinguinului,, , cei doi parteneri se ridică cu tot corpul din apă, alăturându-se piept la piept. Cuibărește de obicei în perechi solitare, însă au fost semnalate și colonii de peste 20 de cuiburi, cu o distanță între cuiburi de 20-25 m. Cuibul, construit din plante acvatice plutitoare și este ancorat de vegetația emergentă. Depune în mai-iunie un număr de 3-6 ouă, care vor fi clocite timp de de 21-29 de zile de către ambii parteneri. Atunci când pleacă de pe cuib, ei acoperă ouăle cu vegetație în descompunere, temperatura fiind astfel menținută. Puii eclozează pe rând. Ei înoată și se scufundă încă din prima zi. Părinții își îngrijesc puii până la vârsta de 10-11 săptămâni. Pe timp nefavorabil, puii pot fi purtați pe spate de părinți. In caz că survine un pericol, părintele care poartă puii poate intra în imersie cu tot cu pui.

Mediul de viață și biologia speciei

Lebăda de vară preferă zonele umede întinse, cu vegetația emergentă bogată, stufărișuri, dar și lacuri cu suprafețe mari,  heleșteie, bălți din luncile râurilor. Este prezentă și în habitate acvatice transformate prin activități umane,  inclusiv în parcuri cu bazine mari sau lacuri de acumulare.

În anumite părți ale arealului populațiile sunt migratoare, în altele fiind parțial migratoare sau sedentare. În România, în perioadele de  migrație sau de iarnă, se adună în efective mari pe lacurile din Deltă, în zona lagunară, respectiv pe cele din sudul și sud-estul țării sau din Moldova. Efectivele aflate în pasaj pe lacurile din Transilvania aparțin probabil populațiilor din Europa Centrală și de Vest. Multe exemplare din populațiile nordice și nord-estice petrec iarna la noi sau se deplasează spre sud în iernile grele. Adeseori se înregistrează mortalități însemnate în timpul iernii, când condițiile meteorologice sunt extreme. Nu cântă, însă vâjâitul puternic al aripilor în zbor se aude de departe. În sălbăticie trăiesc în medie 10 ani,

Hrana este predominant vegetală, constituită din plante submerse, colectate în apă puțin adâncă prin scufundarea capului și a gâtului. Se hrănesc ocazional și cu nevertebrate acvatice precum diferite insecte, larve, viermi, moluște, dar și cu pești de mici dimensiuni sau amfibieni și larvele amfibienilor.

Este o specie monogamă. Odată formată, perechea se menține pe toată durata vieții. Construiește cuiburi masive în stufăriș, pe plauri sau uneori chiar pe sol în  insule cu vegetație abundentă. Sunt teritoriale în perioada de cuibărit, când în special masculii manifestă frecvent un comportament agresiv față de alte exemplare. Femela depune 5-8 ouă alb-fumurii. Incubația durează 35-41 de zile, fiind asigurată de ambii părinți. Puii sunt nidifugi, după ecloziune înoată în apă după adulți. Timp de 120-150 de zile stau în vecinătatea adulților, apoi pot deveni independenți.

Mediul de viață și biologia speciei

Stârcul cenușiu alege habitate variate, precum cele de  apă dulce precum lacuri și diferite cursuri de apă, acolo unde găsește și arbori. Se hrănește pe malurile lacurilor, heleșteielor, pe canale, în pajiști inundate. Cuibărește cel mai frecvent în coronamentul arborilor. Este o specie migratoare, parțial migratoare și dispersivă. Dispersia juvenililor survine imediat ce devin independenți.

Hrana constă în principal din pești, amfibieni, reptile, nevertebrate acvatice, dar și mamifere mici sau chiar pui de păsări. Așteaptă nemișcat în  apa mică și își urmărește prada, pe  care apoi o străpunge cu ciocul său ascuțit. Activează la răsăritul și la apusul soarelui. În timpul zilei și noaptea pot fi văzuți stând pe crengile arborilor.

Cuibăritul începe devreme, în luna martie, dacă vremea este favorabilă. Ritualul de curtare este complicat. Cei doi parteneri își întind gâturile, cu ciocurile îndreptate spre cer, clămpănesc din ciocuri, scot sunete și se ciugulesc reciproc. Partenerii rămân împreună doar un sezon de împerechere. Cuibărește în colonii simple sau mixte cu alte specii de stârci. Cuibul este construit în arborii din vecinătatea apelor, dar și pe tufe sau copaci mai scunzi, în stufăriș sau uneori pe stânci. În situații mai rare, poate cuibări pe structuri artificiale sau chiar pe sol. Cuibul din anii precedenți poate fi refolosit. La sfârșitul lunii martie femela depune 3-5 ouă, care vor fi clocite de ambii părinți între 25 și 26 de zile. Puii sunt hrăniți de către ambii părinți cu pește regurgitat. La 42-55 de zile de la ecloziune puii devin capabili să zboare și părăsesc cuibul. De obicei depun ouă o singură dată pe an și doar dacă se întâmplă ca ponta să fie distrusă, depun a doua pontă.

Mediul de viață și biologia speciei

Stârcul de noapte se hrănește în zonele cu  lacuri, cursuri mari de ape, heleșteie, canale cu vegetație și apă puțin adâncă, iazuri, la marginea corpurilor de apă, în zonele bogate în vegetație palustră. Cuibărește în arborii din zone umede, precum păduri de luncă, sălcii în stufărișuri, plantații de plop. În România, ca în toată partea sudică a Europei, stârcul de noapte este oaspete de vară. La sfârșitul perioadei de cuibărit se dispersează pe suprafețe mari.

Zboară cu precădere noaptea sau în perioadele crepusculare, de aici și numele dat speciei, stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax). Atât numele de gen, cât și epitetul specific provin din cuvintele grecești nyx/nyctos – de noapte, respectiv korax – corb, cu referire la activitatea nocturnă a acestui stârc și sunetele asemănătoare corvidelor. În timpul zilei se retrage în arbori sau tufișuri. Se hrănesc solitar, însă uneori, în perioada de cuibărit, pot fi observați zburând în grupuri mici. În afara perioadei de cuibărit, stârcii de noapte se  adună în stoluri care pot cuprinde sute de indivizi. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani.

Hrana constă în principal din pești de talie mică, dar mai consumă și amfibieni, lipitori, mormoloci, insecte. Vânează mai ales în timpul crepusculului, la începutul sau la sfârșitul zilei.

Stârcii de noapte revin în zonele de cuibărit la sfârșitul lunii martie, începutul lunii aprilie. Rar, unele exemplare rămân în zona Dunării și a Deltei.

Pe perioada cuibăritului, stârcul de noapte este o specie monogamă. Cuibărește în colonii monospecifice sau mixte, împreună cu cormorani și alte specii de stârci. Cuiburile sunt construite în arbori. Adulții se împerechează în preajma locului de cuibărit, încă din primele zile de la formarea perechii. Ambii părinți participă la construirea cuibului, alcătuit din crenguțe și stuf, de forma unei farfurii puțin adânci. Către sfârșitul lunii aprilie, femela depune 2-3 ouă de culoare verde-albăstruie, care sunt clocite pe rând de către ambii părinți timp de 21-22 de zile. Schimbarea la cuib implică un ritual care include mișcări de etalare a penajului. Puii sunt hrăniți de ambii părinți până devin independenți. La vârsta de 50-60 de zile, puii ies din cuib, însă mai rămân în imediata apropiere a acestuia, așteptând hrană de la adulți. Părinții nu își recunosc întotdeauna puii proprii, astfel încât se întâmplă ca ei să aducă hrană și puilor din cuiburi vecine, mai ales celor care cerșesc insistent de mâncare.

Mediul de viață și biologia speciei

Porumbelul gulerat este larg răspândit în toate regiunile împădurite, în special la marginea  pădurilor de stejar. Poate fi găsit și în parcurile mari din orașe, dar și în alte zone antropizate. Se găsește de la șes până la limita inferioară a pădurilor, la altitudini cuprinse între 900 și 1 600 m, acolo unde există arbori izolați, pâlcuri de pădure sau păduri rărite care se învecinează cu zone deschise sau culturi agricole. În perioada de iarnă se adună în stoluri, uneori formând stoluri mixte cu porumbelul de scorbură, în zonele agricole întinse din zonele de câmpie, mai ales în Bărăgan.

Hrana este exclusiv vegetală, constând în semințe de cereale, fructele unor specii forestiere precum cele de paltin, fag, stejar, dar și semințe de conifere și ale diferitelor leguminoase. În caută hrana pe solul acoperit de vegetație, însă, spre deosebire de alte specii de porumbei,  porumbelul gulerat își caută hrana și în arbori, de unde rupe muguri, flori, frunze verzi, fructe și semințe. Mai rar consumă și diferite insecte precum fluturi, omizi, păduchi țestoși, dar și alte nevertebrate cum ar fi râmele sau unele specii de melci. Uneori ingeră granule de sol și cochilii de melc, pentru a-și acoperi necesarul de minerale.

Maturitatea sexuală este atinsă după un an. Cuplul este monogam pe durata unui sezon de reproducere. În populațiile care migrează cuplul poate de durată. De regulă, masculii își aleg teritoriile încă din toamnă, pentru ca în martie-aprilie să înceapă să își marcheze teritoriile prin strigăte și zboruri nupțiale caracteristice. Mai rar se întâlnesc mai multe cuiburi pe un arbore. De regulă, cuibul este amplasat pe teritoriul ales de o pereche, preferențial pe rășinoase, arbori cu iederă sau foarte rămuroși. Uneori, porumbelul gulerat folosește ca suport pentru construcția propriului cuib, cuiburi ale altor specii de păsări, amenajate cu câteva rămurele, rădăcini și alte materiale vegetale. Masculii propun locurile de amplasare ale cuibului, însă cea care alege locul definitiv este femela. Masculul procură materialele necesare construcției cuibului, pe care le predă apoi femelei. Femela depune 2 ouă albe. Partenerii clocesc pe rând, timp de 15-17 zile. La început puii sunt hrăniți de către ambii părinți cu o substanță secretată de gușă, numită ,,lapte de porumbel,, , apoi cu diferite insecte și abia mai târziu pot consuma muguri și frunze tinere. După aproximativ 5 săptămâni, puii devin capabili să zboare. Într-un an, porumbelul gulerat poate depune 2-3 ponte, până în septembrie.

Mediul de viață și biologia speciei

Piţigoiul mare se întâlneşte la câmpie, în zonele colinare, dar apare și la munte. Ajunge în unele regiuni, până la 1 850-1 900 m altitudine. În România, pițigoiul mare este prezent în diferite tipuri de habitate, fiind cel mai puțin pretențios dintre speciile de pițigoi. Poate fi observat în păduri de foioase, mixte sau de conifere, dar și în grădinile, livezile sau parcurile din interiorul localităților, oriunde găsește scorburi sau cavități adecvate pentru cuibărit. Este o specie sedentară. În afara perioadei de cuibărire se deplasează în căutarea unor zone cu mai multă abundență de hrana, împreună cu alte specii de pițigoi, de care se deosebește prin talia mai mare. Longevitatea maximă este de 15 ani și patru luni. Ajunge la  maturitatea sexuală la vârsta de un an.

În timpul cuibăritului caută ouă, adulți și larve de insecte, dar consumă și hrană de origine vegetală, precum amenți sau muguri. Puii sunt hrăniți în special cu omizi, foarte valoroase în perioada de creștere. În timpul iernii, dieta este compusă în primul rând din semințe oleaginoase și fructe uscate. Este un vizitator des întâlnit la hrănitorile de păsări. Spre deosebire de alte specii de pițigoi, având talie mare, acest pițigoi poate fi văzut hrănindu-se o perioadă mai lungă de timp pe sol decât alte specii de pițigoi. Pițigoii mari se adaptează foarte ușor la noi surse de hrană, au capacitatea de a învăța noi modalități de procurare a hranei și de a-și însuși tehnici prin imitare.  În 1921 fiind observați pentru prima dată pițigoi mari deschizând capacele de carton ale cutiilor de lapte lăsate în fața ușilor, pentru a obține spuma hrănitoare plină de grăsime, într-o localitate din Marea Britanie, ulterior fiind observate păsări cu acest comportament în sute de orășele din Anglia, Țara Galilor și Irlanda.

Cuiburile de pițigoi mare pot fi prădate de ciocănitori, însă principalul prădător este nevăstuica (Mustela nivalis), care se poate strecura cu ușurință prin gaura cuibului, puii de pițigoi fiind o hrană apreciată de acest mamifer.

Pe perioada sezonului de reproducere, pițigoiul mare se comportă ca o specie monogamă. Masculul este foarte zgomotos, în special în perioada ritualului nupțial, atunci când devine teritorial și cântă pentru atragerea partenerului. Perioada de reproducere începe în aprilie și durează până în iunie. Cuibărește în scorburi, dar nu evită nici cuiburile artificiale, căsuțele poștale, ghivecele de flori sau chiar țevile metalice. Femela construiește cuibul din mușchi, fire de iarbă, frunze, pene, lână și păr din blana animalelor. Într-un sezon de reproducere, începând din luna aprilie-martie, o pereche depune două ponte.  Fiecare pontă este compusă din 3-18, cel mai adesea 9 ouă albe, pătate cu ruginiu și mate. Femela clocește timp de 13-14 zile, timp în care masculul o hrănește. Puii devin capabili să părăsească cuibul după 20-22 de zile, însă cei doi părinți îi apără și îi hrănesc până la vârsta de 40 de zile.

Mediul de viață și biologia speciei

Lișița poate fi găsită în zone cu ape mici, liniștite, lacuri, iazuri, canale de irigații, baraje de acumulare, mlaștini, balastiere. Ierna se adună în stoluri pe lacuri și râuri mari. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de doi ani.

Este o specie diurnă, dar se poate hrăni uneori și noaptea la lumina lunii. Dieta este omnivoră, hrănindu-se cu plante acvatice, dar și cu nevertebrate, ouă de pasăre, amfibieni, pești, mamifere mici. Pentru a procura hrana se scufundă neîndemânatic, dar revine repede la suprafața apei datorită flotabilității sale ridicate. Spre deosebire de rațe, lișița își aduce hrana la suprafață înainte de a fi consumată, astfel existând astfel riscul ca mâncarea să-i fie furată.

Lișița este o specie monogamă. În sezonul de împerechere devine extrem de teritorială. În această perioadă critică, este agresivă nu doar față de indivizii din propria specie, cât și față de alte specii. După desfășurarea unui ritual de împerechere nu foarte complicat, care se rezumă la o curățare reciprocă cu ajutorul ciocului, partenerii aleg un loc potrivit pentru a construi, din frunze de trestie, un cuib de forma unei movile, în vegetația emergentă, la o anumită înălțime deasupra apei. La jumătatea lunii martie, femela depune între 6 și 10 ouă de culoare crem cu pete întunecate.  Mai rar se pot găsi chiar și până la 15 ouă într-un cuib, caz în care mai multe femele au ales să depună ponta în acel cuib. Părinții clocesc pe rând, timp de 21-24 de zile. Ambii părinți îngrijesc puii. La 55-60 de zile de la ecloziune, puii devin independenți. într-un sezon de reproducere, o pereche poate avea 2 sau  3 ponte.

Mediul de viață și biologia speciei

În România, piţigoiul albastru este prezent în diferite tipuri de habitate, atât în zonele de câmpie cu păduri de foioase, în principal cele de stejar (Quercus sp.), dar şi în păduri mixte. Poate fi văzut în livezi, grădini și parcuri din localități, pe marginea drumurilor, oriunde găseşte scorburi sau cavități pentru cuibărit. Iarna poate fi găsit şi pe terenurile acoperite de stuf. Longevitatea maximă este de 14 ani și șase luni. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de un an.

În perioada cuibăritului, regimul alimentar este predominant insectivor, dar consumă și polen. Atârnând cu capul în jos pe ramuri, caută hrana, constând în insecte, păianjeni şi alte nevertebrate mici.

În timpul iernii se hrănește cu diferite semințe şi fructe. Vizitează hrănitorile de păsări amenajate în grădini şi parcuri, consumând seminţe, dar nu refuză nici bucăţile de grăsime lăsate de oameni. Nu migrează, fiind o pasăre sedentară pe întreg teritoriul de distribuţie. În perioada rece se deplasează însă, formând stoluri mixte, alături de alte specii de pițigoi, către zone cu hrană mai abundentă. Pițigoii albaștri se adaptează foarte ușor la noi surse de hrană și au capacitatea de a învăța noi modalități de procurare a hranei și de a-și însuși tehnici prin imitare.  S0unt capabili să deschidă capacele de carton ale cutiilor de lapte lăsate în fața ușilor, pentru a obține spuma hrănitoare plină de grăsime, comportament observat pentru prima dată la pițigoii mari (Parus major) într-o localitate din Marea Britanie.

Pițigoiul albastru este o specie în general monogamă. Își apără teritoriul cu agresivitate, deseori intrând în competiție intensă cu pițigoiul mare (Parus major). În ritualul nupțial, masculul planează în jos spre femelă, apoi ,, dansează ,, în jurul cuibului cu aripile și coada răsfirate. Mai rar  masculii pot fi poligami, având mai multe partenere în același teritoriu. Cuibăreşte în scorburile din arborii bătrâni, dar pot folosi și cuiburile artificiale, uneori și cavitățile din pereții construcţiilor. Locul de cuibărit, rămâne de regulă în aceeaşi zonă de la un an la altul. Cuibul este construit de femelă în aceste cavităţi naturale sau artificiale din mușchi, păr, pene şi  licheni. În lunile aprilie-mai, femela depune 7-8 ouă de 16 x 12 mm, pe care le cloceşte timp de 14 zile, timp în care masculul o hrăneşte.  Pot fi observate, nu de puţine ori,  ponte foarte mari, de 15-18 ouă, provenite de la mai multe femele. După ecloziune, puii pot fi hrăniţi de un singur adult, cu o frecvenţă uimitoare, o dată la 90 secunde. Puii părăsesc cuibul după 18-22 de zile de la ecloziune. O pereche depune în general două ponte într-un an.

Mediul de viață și biologia speciei

În arealul nativ, această specie ocupă o gamă largă de habitate. Este întâlnit mai ales în zonele cu vegetație bogată din preajma râurilor, zone deluroase și pe câmpiile cultivate.

În arealul nativ, specia poate fi migratoare, dar în zonele în care a fost introdusă este o specie sedentară.

În arealul nativ, specia se hrănește preponderent cu materii vegetale (fructe, semințe, frunze, lăstari) și mai puțin cu animale (mai ales insecte). În zonele unde a fost introdus, fazanul este un omnivor oportunist, consumând o gamă variată de hrană, bogată în calorii, precum semințe și fructe, inclusiv ale plantelor cultivate. Poate fi văzut adesea în câmpuri deschise.

Fazanul cuibărește solitar. Cuibul este construit într-o adâncitură din sol, căptușit cu materii vegetale. Ponta, depusă în intervalul aprilie-iunie, este formată din 8-15 ouă, mai rar până la 18, de obicei 10-12. Perioada de incubație este de 22-27 de zile. Puii părăsesc cuibul la puține ore după ecloziune, însă rămân timp de mai multe săptămâni împreună cu mama lor. Puii se dezvoltă rapid, după 12-14 zile devin capabili să zboare. La 15 săptămâni sunt asemănători adulților.