Mediul de viață și biologia speciei
Stârcul de noapte se hrănește în zonele cu lacuri, cursuri mari de ape, heleșteie, canale cu vegetație și apă puțin adâncă, iazuri, la marginea corpurilor de apă, în zonele bogate în vegetație palustră. Cuibărește în arborii din zone umede, precum păduri de luncă, sălcii în stufărișuri, plantații de plop. În România, ca în toată partea sudică a Europei, stârcul de noapte este oaspete de vară. La sfârșitul perioadei de cuibărit se dispersează pe suprafețe mari.
Zboară cu precădere noaptea sau în perioadele crepusculare, de aici și numele dat speciei, stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax). Atât numele de gen, cât și epitetul specific provin din cuvintele grecești nyx/nyctos – de noapte, respectiv korax – corb, cu referire la activitatea nocturnă a acestui stârc și sunetele asemănătoare corvidelor. În timpul zilei se retrage în arbori sau tufișuri. Se hrănesc solitar, însă uneori, în perioada de cuibărit, pot fi observați zburând în grupuri mici. În afara perioadei de cuibărit, stârcii de noapte se adună în stoluri care pot cuprinde sute de indivizi. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani.
Hrana constă în principal din pești de talie mică, dar mai consumă și amfibieni, lipitori, mormoloci, insecte. Vânează mai ales în timpul crepusculului, la începutul sau la sfârșitul zilei.
Stârcii de noapte revin în zonele de cuibărit la sfârșitul lunii martie, începutul lunii aprilie. Rar, unele exemplare rămân în zona Dunării și a Deltei.
Pe perioada cuibăritului, stârcul de noapte este o specie monogamă. Cuibărește în colonii monospecifice sau mixte, împreună cu cormorani și alte specii de stârci. Cuiburile sunt construite în arbori. Adulții se împerechează în preajma locului de cuibărit, încă din primele zile de la formarea perechii. Ambii părinți participă la construirea cuibului, alcătuit din crenguțe și stuf, de forma unei farfurii puțin adânci. Către sfârșitul lunii aprilie, femela depune 2-3 ouă de culoare verde-albăstruie, care sunt clocite pe rând de către ambii părinți timp de 21-22 de zile. Schimbarea la cuib implică un ritual care include mișcări de etalare a penajului. Puii sunt hrăniți de ambii părinți până devin independenți. La vârsta de 50-60 de zile, puii ies din cuib, însă mai rămân în imediata apropiere a acestuia, așteptând hrană de la adulți. Părinții nu își recunosc întotdeauna puii proprii, astfel încât se întâmplă ca ei să aducă hrană și puilor din cuiburi vecine, mai ales celor care cerșesc insistent de mâncare.
