Mediul de viață și biologia speciei
În România, piţigoiul albastru este prezent în diferite tipuri de habitate, atât în zonele de câmpie cu păduri de foioase, în principal cele de stejar (Quercus sp.), dar şi în păduri mixte. Poate fi văzut în livezi, grădini și parcuri din localități, pe marginea drumurilor, oriunde găseşte scorburi sau cavități pentru cuibărit. Iarna poate fi găsit şi pe terenurile acoperite de stuf. Longevitatea maximă este de 14 ani și șase luni. Ajunge la maturitate sexuală la vârsta de un an.
În perioada cuibăritului, regimul alimentar este predominant insectivor, dar consumă și polen. Atârnând cu capul în jos pe ramuri, caută hrana, constând în insecte, păianjeni şi alte nevertebrate mici.
În timpul iernii se hrănește cu diferite semințe şi fructe. Vizitează hrănitorile de păsări amenajate în grădini şi parcuri, consumând seminţe, dar nu refuză nici bucăţile de grăsime lăsate de oameni. Nu migrează, fiind o pasăre sedentară pe întreg teritoriul de distribuţie. În perioada rece se deplasează însă, formând stoluri mixte, alături de alte specii de pițigoi, către zone cu hrană mai abundentă. Pițigoii albaștri se adaptează foarte ușor la noi surse de hrană și au capacitatea de a învăța noi modalități de procurare a hranei și de a-și însuși tehnici prin imitare. S0unt capabili să deschidă capacele de carton ale cutiilor de lapte lăsate în fața ușilor, pentru a obține spuma hrănitoare plină de grăsime, comportament observat pentru prima dată la pițigoii mari (Parus major) într-o localitate din Marea Britanie.
Pițigoiul albastru este o specie în general monogamă. Își apără teritoriul cu agresivitate, deseori intrând în competiție intensă cu pițigoiul mare (Parus major). În ritualul nupțial, masculul planează în jos spre femelă, apoi ,, dansează ,, în jurul cuibului cu aripile și coada răsfirate. Mai rar masculii pot fi poligami, având mai multe partenere în același teritoriu. Cuibăreşte în scorburile din arborii bătrâni, dar pot folosi și cuiburile artificiale, uneori și cavitățile din pereții construcţiilor. Locul de cuibărit, rămâne de regulă în aceeaşi zonă de la un an la altul. Cuibul este construit de femelă în aceste cavităţi naturale sau artificiale din mușchi, păr, pene şi licheni. În lunile aprilie-mai, femela depune 7-8 ouă de 16 x 12 mm, pe care le cloceşte timp de 14 zile, timp în care masculul o hrăneşte. Pot fi observate, nu de puţine ori, ponte foarte mari, de 15-18 ouă, provenite de la mai multe femele. După ecloziune, puii pot fi hrăniţi de un singur adult, cu o frecvenţă uimitoare, o dată la 90 secunde. Puii părăsesc cuibul după 18-22 de zile de la ecloziune. O pereche depune în general două ponte într-un an.
